aplaudam cuvintele

și nu ți-am spus că liftul către cer

e oda zeului,

în togă și fără sandale îl vedeam

nins de literele cărții,

apoi îi scriam despre ape până când

filamentul lunii plesnea

de emoție

apoi ne ascundeam trupurile goale

în nisipul fierbinte

așteptând dimineața păsărilor albe

și venea dinspre lagună pisica zilei,

ea cânta la megafon pescărușilor,

anunța sezonul inimilor dezamăgite dar noi

aplaudam cuvintele transformate în fulgi de nea,

iubeam vinul iertării,

așteptam călăreții crepusculului,

ne arătam în vis custodelui

de la muzeul figurinelor din ceară,

eu încremeneam în ochii tăi, tu cântai

în ploaie după ce evadai din ecranul

cinematografului de vară

ai stelelor stinse

chiar acum mă îmbiase marea

să bem ceaiul înserării

în grota lui zenon

dar săgeata șlefuitorului de săbii

 lovise razant muchia cuvântului

însăși viziunea era stearpă

și pe cornișa lunii se ivise un soare șăgalnic

la taifasul licuricilor.

prinde tu ideea de zbor

dar nu-ți uita aripile acasă.

pe valuri sosise trirema visătorului novalis.

umbra lebedei se arcuise și ea

în așteptarea femeii captive

în propria-i respirație.

mai departe mady își recita poemul

 învârtind lingurița demodată din alpaca

într-o casoletă în care zeul ei singuratic

i-a țesut nerăbdarea laolaltă

cu tivul norilornimbus.

odinioară visam și eu

școlărița blajină poftind fulgi de cartofi,

odinioară stăpânul mecanismelor

din moara părăsită

nădăjduia să renască în zori

lângă marea carte a ecourilor.

chiar acum marea îmi întâmpină coapsele

dar bătrânul poseidon

uitase de mult să mai guste

din fructul oprit

în vreme ce tăcerea filosofului

 nu mai poate plumbui sigiliul dorințelor nespuse.

dar spune într-un târziu că mărul acesta roșu

ne va aminti adolescenței pierdute

ca pe niște paznici ai stelelor stinse.

Aici, în preajma lui Dumnezeu

În neliniștile unei zile,

asemeni orbului învins de lumină,

supraviețuim în aclamațiile învingătorului.

Nu ne putem apăra doar în conturul scutului.

Stema e calpă ca sideful amăgind bijutierul vremelniciei.

Voi, cei de dincolo de ziduri, urmați-mă,

se va auzi strigătul gondolierului

răsărind din stigmatul orașului cu două vârste.

Îți crestezi în rană sufletul.

Invoci singurătatea lângă jertfa mielului.

Spui sângelui că va construi noile mituri

din fantasmele păsărilor sugrumate,

dai sufletului ce e al sufletului,

închizi durerea în sipetul rarităților,

pui capcane altor amintiri.

Întoarce aerul în clepsidră, pune în locul nisipului

îndoiala celor ce nu vor să știe.

Arvuna e polenul florilor înghețate,

când scrii pe pielea șarpelui raiului

cu solzul peștelui de aur

apoi te închini vindecării cu bucuria cuvintelor

care dau un nume izvorului,

aici, în preajma lui Dumnezeu.

al tăcerii

statuile furate de valuri –
nisip înghițind greșelile noastre
Dumnezeu a dăruit pământului
pe omul care vede
și pe omul care nu vede

bune sunt
numerele udate de roua zilei
noaptea pășind ca o zeiță
pe trupul tăcerii

am aflat

câteodată umbra își visează trupul

se ascunde în lăuntrul lui

și așteaptă cuminte

să înceapă celălalt vis

cei patru cavaleri aprind cerul

apoi cheamă stelele

să asculte împreună

semnalul cornului de vânătoare

atunci se aud câinii

lovind cu boturile lor sângerânde

porțile galaxiei

atunci se aud venind magii călători

dar cu mult timp înaintea lor

a fost cuvântul

care m-a găsit și pe mine

blânde terține în aerul orb

și iarăși mă bucur că-mi ești

palidei zile convivul

dragostei mele motivul

și iarăși mă bucur prin pagini –

cuvinte-ndelung cercetate

guardul le-ascunde-n cetate

și iarăși din trup ies petale

în seara aceasta deplină

să-i scriem iubirii-o terțină