Viața nu are nici un sens fără iubire, și primii care au (re)simțit aceasta pe propria piele au fost Adam și Eva.
Mărul biblic devine în poezia Luciei Bibarț (După ce-am mușcat din măr, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020) mărul originar, dătător de viață [„După ce Eva a mușcat din măr, / Adam a rămas greu. // (…) // De atunci … / Sămânța lui Adam / se împrăștie în lume” – Adam și Eva].
Încă de atunci, iubirea cuprinde sufletul și trupul, sentimentele și pasiunea, Adam reîntregindu-se prin Eva („Mă deștept / felinesc femeiește / în îmbrățișarea ta / Carnal – sufletească / Atât de flămândă, / Încât mă asimilează / coastei tale. / Până acum lipsă” – Coasta ta).
Reîntregirea bărbatului nu e înfăptuită de Dumnezeu, ci de femeie, ca o mărturie a dragostei ce i-o poartă și a bucuriei de a viețui laolaltă („Te recompun / Cu propriile-mi palme” – Te recompun).
De altfel, plecarea bărbatului, fie și de scurtă durată, lasă în urmă un gol, un dor nemaitrăit („Mi-e atât de dor de tine, / de parcă niciodată / nu te-aș fi întâlnit” – Sfârtecări).
Femeia este aici cea preaplină de iubire, atât de mult încă ajunge să îl copleșească de-a dreptul pe bărbat, ceea ce nu înseamnă că nu este conștientă de pericol, ci doar că se află în imposibilitate de-a se stăpâni („Sătulă de revărsarea mea, / mi-e dor de-o stăvilire” –Răspântie), împrăștiind în juru-i frumosul din interior („Femeia – / E niciodată altceva decât / Frumosul în risipă” – În risipă). Dar nici bărbatul nu rămâne imun în fața femeii, zidind-o mereu și mereu în sine însuși, spre nemurire („Singur / beneficiar al farmecelor tale / te zidesc zilnic, Femeie, / ca Manole pe Ana” – Ca Ana).
Nici nu poate fi altfel, întrucât iubirea este o stare de grație ce se trăiește în doi, prin fapte și cuvinte („E atât de fierbinte / poemul respirației tale, iubito, / atât de reconfortant și aromat, / Ca-ntr-o zi rece de toamnă, / o cană cu vin aburind … ” – aburind).
Cuvintele, pe de altă parte, dăinuiesc dincolo de timp („Am ieșit din Timp / prin breșa / cuvintelor / rostite între noi” – Trădând Natura), spre deosebire de memorie, care este înșelătoare („Memoria mea e / mai trădătoare / decât bărbatu’ meu!” – Ușuratică).
Poezia este cea mai puternică manifestare a trăirilor sufletești, dar una dureroasă cât o tragere pe roată („Citație / Emisă ție, / acum, / când sunt gata / de poetizare. tactilă. / Într-un proces / cu martori, / în care inculpatul / va fi, indiscutabil, tras pe roată” – Citație).
Volumul de faţă nu este suficient de îngrijit, existând atât poeme fade (precum Idiosincrazii, Musafirii, La poalele rochiei tale, Disproporţii), cât și altele insuficient plivite (de pildă Recompunerea ori Zile bolnave), iar inovațiile lexicale („te plou” ori „felinesc”) nu sunt izbutite, însă îl așteptăm cu încredere pe cel următor al Luciei Bibarț, talentul său fiind tangibil.