Încerc să reînviu un timp destul de îndepărtat. Eram student la Filologia timișoreană și începusem să respir aerul de libertate aproximativă, după  anii  grei, pâcloși, sufocanți,  din timpul  bolșevismului românesc, când am învățat carte la cel mai mare liceu din Banat, Școala Medie nr. 1, fost Colegiul C.D. Loga, apoi Nikos Beloiannis și redevenit,  după ani Loga. Trupele rusești fuseseră retrase,uriașul ghețar prinsese să se topească. Elev fiind am văzut „Parisul pe gheață”,  prima manifestare venită în orașulk nostru din capitala Franței, după război,apoi, sus la ”Cucurigu”, am primit bilete, cu jumătate de preț , la spectacolele Operei. La cursuri am avut privilegiul să-l ascultăm pe fermecătorul nostru dascăl Deliu Petroiu prezentându-ne Istoria Artei, cursurile  fabuloase despre Eminescu ale lectorului  dr.  Eugen Todoran ce dezvăluiau un Eminescu cu o gândire universală, cu un proiect dramatic ( din păcate nerealizat decât parțial!) shakespearien, lector dr. Gh. Tohăneanu ne îmbăta cu frumusețile limbii  eminesciene,a lui Creangă, Arghezi etc.  Prof.dr. Gh Ivănescu ne apropia de limbile romanice, de frumusețile lor și de similitudini greu de deslușit de un cititor obișnuit.

La cenaclul Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, ce-și desfășura ședințele în sala capitonată a unei foste bănci  situată în clădirea din Piața Vasile Roaită 3, azi Sfântul Gheorghe, tronau  bătrânii scriitori  ce supraviețuiseră  din perioada interbelică: Virgil Birou, Constantin Miu-Lerca, NicolaeȚirioi, Grigore Popiți, Vichentie Ardeleanu,  Dorian Grozdan,  Franz LiebhardAndre A. Lillin, Franyo Zoltan, lângă ei mai tinerii Radu Theodoru, Ion Arieșanu, Anghel Dumbrăveanu, Dimitrie Rachici etc. Îi priveam ca pe zei, cu admirație, cu venerație. Le sorbeam cuvintele și visam să ajung și eu ca ei. Mare a fost influența  pe care au avut-o indirect asupra mea acele ședințe  dintr-o sală ce mi se părea solemnă prin structura ei, prin șemineul de marmoră și prin statura „bătrânilor”!

Pe Ion Dumitru l-am cunoscut prin intermediul  lui Tavi Gog, arheolog la Muzeul Banatului, un ardelean frumos și cu grai dulce. Altfel, în pofida înfățișării sale , om serios, preocupat de studiile sale. Din păcate, din motive pe care nu le-am înțeles,  cariera lui, care se anunța strălucită, a sfârșit într-un anonimat și până la urmă chiar viața  i s-a terminat tragic.

Ion era de statură mijlocie, un bănățean din Chișoda, cu un cap  peste norma obișnuită, în apartamentul lui avea un cap al lui Goethe, nu știu cine îl crease. cu care  zicea că seamănă și chiar semăna, nasul ușor coroiat, mai exact vulturesc. Avea Ion o limbă ascuțită  de care era bine să te ferești, dar și o vorbă cu dulceață care m-a apropiat de el ca de un frate mai mare, cald, protector. La Studioul de radio Timișoara era secretar de redacție sau șef de secție culturală, nu mai țin minte, pe vremea directorului Mihai Glăja, o figură  donchihotească, într-un anume fel. Lui „nea Mișu” îi plăcea să povestească  din întâmplările sale vânătorești petrecute alături de Ion Gheorghe Maurer, unul din personajele singulare, cu școală înaltă,  din Comitetul Central al PCR, din prezidu sau se chema atunci. Se povestea că la întâlnirea cu generalul De Gaulle, unde au vorbit numai franțuzește, acesta ar fi zis: „Dacă francezii vor să învețe limba franceză, să învețe de la d-l. Maure”. Am înțeles că mama lui Maurer fusese franțuzoaică sau că fusese înfiat. În fine, nea Mișu mințea cu farmec și nu mă săturam ascultându-l. Mai apoi, am descoperit că scria și proză . Avea un personaj care se chema Măfoame, o caricatură, proza era slăbuță dar cum să-i spui lui nea Mișu acest lucru?! Așa că ne distram copios. Ion Dumitru și cu mine, pe seama lui nea Mișu și a lui Măfoame. Încet, Ion m-a pus la lucru. Mi-a cerut să-i aduc știri culturale de prin oraș, apoi în timpul vacanțelor studențești,, petrecute muncind în  subteran la Mina Anina, i-am scris câte un reportaj, pe care le transmitea,  desigur  periate de el, la Radio. Într-o zi mi-a povestit cum a fost transferat de la ziarul Drapelul roșu la Studioul de radio. Redacția era la mansardă, în clădirea căcănie despre care am scris mai înainte. Tot acolo era de la etajul întâi și  Comitetul regional de partid, mintea și înțelepciunea, puterea regimului comunist. Mai supraviețuiseră tovarăși din vechea gardă, staliniști  intransigenți, Dintre aceștia, la vreme când am ajuns eu însumi redactor la ziar, îmi amintesc cu greață de  celebrul Baierle Iozef și Pop Coriolan. În fine, povestea Ion Dumitru că într-o zi,  când era de serviciu, probabil  Duminică, s-a trezind fluierând un șlagăr la modă intitulat „Tristă duminică a zilelor mele”. Chestia era că secretarul cu propaganda al comitetului regional chiar se chema Duminică și întâmplător  era în sediu . A auzit fluieratul lui Ion Dumitru, l-a chemat la el și l-a muștruluit  sever, acuzându-l că-și bate joc de el și l-a transferat la radio. Mare era atunci  puterea unui secretar de partid!

La terminarea studiilor, Ion mi-a zis: „dacă într-o lună îmi aduci 2 reportaje și nu știu câte știri” te angajăm la Radio.  Glumea? Probabil. Nu știu dacă i-am dus reportajele, dar după  terminarea facultății și a celor 3 luni de militărie la Școala de ofițeri de la Radna , m-am prezentat la nea Mișu, mi-a zis că reținuse un post  pentru ,mine, dar nu are locuință. A avut repartizat un singur apartament, pe care l-a dat lui Ion Medoia,  coleg de facultate  care terminase cu doi-trei ani mai înainte înainte, facultatea. Tot de la el am aflat că a avut o discuție cu redactorul șef de la ziar, Ion Maricoiu, care era interesat să mă angajeze la ziar. Am optat pentru ziar, cu teamă. Clădirea aceea căcănie, îmi stârnea teamă.Dar, de aici începe o altă poveste asupra căreia nu am să insist. Am rămas aproape de Ion Dumitru, ca de un frate mai mare și de soția sa Lica, o doamnă care lucra la Centrul de librării. Am devenit unul de ai casei suportând ironiile, luatul la vale ale lui Ion , ori de câte ori, dădeam cu bățul în baltă, prin ce scriam la ziar sau prin comportament .Aveam încă multe goluri în modul meu de a mă comporta în lume și Ion s-a străduit să mă dezbare de ele.

 Îmi aduc aminte că la un moment dat Ion a avut ideea înființării  unei rubrici, extrem de îndrăznețe pentru vremea aceea, intitulată Un Minut de viață  . Ea presupunea ca într-un mint să prezinți în emisiune radio un fapt de viață relevant. Ideea era argheziană, mi se pare mie, și extrem de dificilă. Rubrica a devenit foarte ascultată și cerută. Nu mai țin minte dacă m-am prins să-i fac și eu Un minut de viață. Probabil că nu. Ziarul mă  înrobise. Prin sarcinile căpătate de la  șeful meu de la Secția culturală, Simion Dima.

Apoi Ion s-a îmbolnăvit greu. A făcut un cancer la coloana vertebrală.  Omul  care nu putea sta locului nici câteva minute, fusese țintuit la pat. Am contribuit toți jurnaliștii din Timișoara cu sume de bani, ca să poată merge la München și să fie operat. S-a întors cu speranță. Îmi arăta că poate să-și miște degetele de la picior,apoi încet- încet s-a scufundat în nemișcare. În perioada cât a bolit  apartamentul lui era un fel de salon la care venea lumea bună intelectuală din Timișoara. Ion trona având în față capul lui Goethe. Când a crezut că i-a venit vremea, mi-a zis să iau bastonul de cireș cu care își deplasa statura mătăhăloasă, în ultimii ani, Virgil Birou. L-am refuzat de teamă să nu-mi transmită și  suferințele lui Birou din vremea din urmă. Fiind director la Ed. Facla am mai apucat să-i tipăresc o carte de amintiri pe care a semnat-o , cu toată împotrivirea mea, Ion Dumitru Tetu. L-am întrebat de unde îi  vine porecla, pe care zicea că o are  familia lui la Chișoda. Mi-a zis  că s-a procopsit cu ea un bunic care era cantor la biserică și de Bobotează umbla cu preotul cântând: „În Iordan  botezându-Te, Tu Doamne”. De la acel Te-Tu, i s-a tras, întrucât nu știu cum îl pronunța. Apoi Ion a plecat. Prea devreme. Dar cine stabilește dacă e devreme sau târziu?!