Jurnalistul și caricaturistul Nicolae Lengher s-a născut la Timișoara, în timpul războiului. Tot aici a făcut școala și primii trei ani la Facultatea de Filologie (așa se numea atunci), secția Limba Română, iar următorii doi la București. După absolvire a fost repartizat la Reșița, unde a lucrat la ziarul local. După câțiva ani s-a transferat la Casa Studenților din Timișoara. După ’89 a lucrat în presa timișoreană. A fost și este pasionat de film, a realizat filme de cineclub, la Reșița a înființat un festival de film pentru cineamatori, „Ecran 5”, iar la Casa Studenților din Timișoara a coordonat și activitatea cineclubului „Gaudeamus”.

Când ați început să desenați?

De pe la doi ani, pe niște foi imprimate, cu linii, pe care mi le aducea maică-mea de la serviciu. A fost o mare surpriză pentru mine când, în clasa I-a, am constatat că există maculatoare fără dugi. Întotdeauna am urât aceste dungi, cu excepția celor din caietele dictando, pentru că îmi plăcea limba română.

Cum v-ați apropiat de caricatură?

În clasa a V-a am avut primul scandal. La o oră a lipsit profesoara și în locul ei a venit o altă doamnă, care avea o figură deosebită. Mi-am zis, hai să încerc să-i fac portretul, era primul din viața mea. Ea m-a observat, am vrut să bag hârtia în bancă, dar n-am mai apucat. A venit, mi-a luat-o și după oră s-a dus director și m-a pârât, spunându-i că mi-am bătut joc de ea. Când am fost chemat la director, l-am întrebat: Seamănă? Păi, cam seamănă, a zis, dar tot l-a chemat și pe tatăl meu, care l-a întrebat și el: Seamănă? Așa am scăpat. Apoi, am mai avut o întâmplare. La finalul unui „pătrar”- atunci nu erau trimestre -, constat că am rămas corigent la desen tehnic. Profesoara era drăguță, amabilă, dar mie nu-mi plăcea să folosesc compasul, să pun liniarul, să măsor etc. Profesoara nu știa că de vreo doi ani reprezentam Școala Generală 14 la concursul de desen pe oraș și mă întorceam cu câte un premiu. S-a discutat problema în cancelarie și mi s-a modificat nota. Era să o pățesc și la liceu. Aveam un director foarte aspru. Înainte de bacalaureat a venit la noi și ne-a spus supărat: Cu clasa voastră nu am de gând să fac poza de absolvire. Pe un coleg l-a scapat gura: Nu-i bai, avem caricatura făcută de Lengher! Norocul meu a fost că nu eram în clasă în acel moment. Când am aflat, m-am dus rapid la cabinetul medical, am zis că-s bolnav, am luat motivare și am plecat acasă. După Bac m-am întâlnit întâmplător cu directorul și el mi-a zis: Nu mi-ai arătat caricatura. Nu mai știu ce i-am răspuns.

Când ați publicat prima caricatură?

Am încercat în mai multe locuri, dar am reușit la ziarul în limba germană din Timișoara,  „Die Wahrheit” (Adevărul), caremi-au cerut și desene cu clădiri din oraș. În timpul studenției, la București, am colaborat la mai multe publicații: Urzica, Amfiteatru, Munca etc. Aceste colaborări se plăteau destul de bine. De multe ori eu sugeram temele, iar la Urzica, mai treceau desene și pe lângă linia cenzurii. Primele caricaturi cotidiene le-am avut la ziarul din Reșița, unde am lucrat șapte ani.

La ce saloane de caricatură ați participat?

Primul salon la care am trimis o lucrare a fost cel de la Suceava, organizat de Mihai Pânzaru – Pim. Asta după ce am venit la Timișoara, la Casa Studenților. A fost ideea lui Popa’s. După aceea am început să trimit în țară și în străinătate. Trimiteam frecvent la un salon din Canada, la Montreal, și primeam apoi de la ei, prin poștă, catalogul în care apăreau caricaturiile selecționate. Într-un an m-au anunțat că acel catalog a fost trimis la Ambasada Canadei din România, de unde puteam să le luăm. Nu m-am mai dus pentru că alți caricaturiști care au mers acolo au fost luați la întrebări de milițieni, securiști, ce-or fi fost: Ce v-a îndemnat să trimiteți în capitalism asemenea caricaturi? N-au făcut pârnaie, dar au primit adrese la serviciu: uite ce face tovarășu’ la București!

         Cât am lucrat la Casa Studenților, am organizat la 1 aprilie al fiecărui an, șapte ediții ale„Zilelor umorului studențesc”, eveniment care cuprindea, dimineața, vernisajul Salonului de caricatură, iar seara, un spectacol al câte unei trupe studențești de umor: „Divertis” de la Iași, „Gruparh” de la București, Clujul avea un teatru de revistă, cei de la ASE București, foarte buni, au fost și ei prezenți. De fiecare dată, invitatul special era Horațiu Mălăele. Spectacolul se desfășura la Sala Olimpia (azi „Constantin Jude”), care devenea neîncăpătoare.

Care e situația caricaturii, acum, după Revoluție?

O lungă perioadă am avut o rubrică zilnică, la ziarul Timișoara, în care Ion Iliescu era Gioconda mea personală. Acolo am avut parte și de o întâmplare deosebită. Într-o dimineață, eram la redacție și lucram. Pe la 10 apare un milițian devenit proaspăt polițist: „Cine-i Lengher Nicolae?” Eu, zic. „Sunteți arestat! Mâine aveți un vernisaj la Bastion?” Da, zic. „Ei, n-o să mai fie nici-un vernisaj!” M-a luat cu el. Afară era o dubă și m-a băgat în ea. După câteva secunde, se deschide ușa și același polițist îmi spune: „A fost o farsă a lui George Lână”. Între timp, cineva din redacție, care nu știa că este o glumă, s-a dus în piața Victoriei, unde se țineau frecvent mitinguri și a anunțat că Nicu Lengher, cel care face caricaturi, a fost arestat. A venit un grup mare de oameni la redacția ziarului, ca să mă elibereze. Până la urmă s-a lămurit totul. Seara, evenimentul s-a dat și la televiziunea din oraș, la TVT 89. Azi e foarte greu să publici caricaturi critice. Ți se spune: știți, noi am publica, dar o să vină alegerile și atunci, dacă se supără pe noi partidul X, partidul Y sau Z, nu ne mai aduc publicitate electorală. Asta e o cenzură foarte tristă. Dar mai există saloanele de caricatură. Mă bucur că Popa’s continuă tradiția la Timișoara, prin Salonul Caricaturii de Presă. Anul acesta a fost a IX-a ediție.

Sunt mai multe genuri de caricatură…

Caricatura politică are succes, dar nu pentru asta acest gen trebuie să fie primul în agenda unui caricaturist, ci pentru că e principala lui menire. Ar mai fi caricatura de dragul umorului și cea care ilustrează un anumit text, iar caricatura portret e mai mult de amuzament. Unii se străduiesc să realizeze portrete cât mai asemănătoare, dar pe mine mă interesează ca acel personaj, pe care îl desenez, să fie pus în mediul în care trăiește, alături de o realizare a lui.

Cum se naște o caricatură?

Mai întâi stau și o gândesc, până nu o văd cu ochii minții, nu pun mâna pe creion, abia apoi o aștern pe hârtie.

Cum vin ideile?

Trag cu urechea. Oamenii îți dau idei fără să știe că îți dau idei. Cei care ne conduc acum sunt cea mai bogată sursă de inspirație. Sunt o comoară pentru mine. Chiar și copiii pot să te ajute. Prin anii ’70, un elev al soției mele a scris la un extemporal: „Comunismul a iești victorios din țară.” Genial! După ’89, la Gazeta de Vest, cineva m-a întrebat ce să pună pe prima pagină în locul lozincii „Proletari din toate țările, uniți-vă!” I-am propus constatarea premonitorie a elevului. Umorul nu o să dispară niciodată, oricâte cenzuri și opreliști vor apărea. Doctorița mea mi-a zis odată: „Dumneata nu mai trăiești datorită medicamentelor, trăiești datorită faptului că îți place să glumești. Asta te salvează.”

Ce sfat ați da unui tânăr care ar vrea să devină caricaturist?

Odată, niște studenți mi-au spus că n-au idei, ce să facă? Le-am zis: Vreți idei? Citiți, citiți! De exemplu, Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur. Mark Twain m-a influența foarte mult, are niște maxime foarte faine, de exemplu: „Conopida nu este altceva decât o varză cu studii superioare.” Citiți și poezie, e cea mai bună gimnastică pentru minte și inspirație! Cred că ar trebui să se dea un premiu care nu se dă. Pe lângă descoperirile din fizică și chimie, care ne-au adus și rele, ar trebui să se premieze și umorul. Americanii au premiul Pulitzer pentru caricatură. Să se dea Premiul Nobel pentru umor. Să râdă lumea!