Îngerul cu șevaletul

Sub cădere colorată de frunze,

îmbăiat în vânt arămiu de toamnă,

un înger pictează  și se roagă să-i învie

mortul, îngropat astă-primăvară,

când fericiți se întreceau înflorind cireșii.

Îngerul cu șevaletul e doar unul

dintre milioanele de îngeri în așteptare,

din apocalipsa pandemică să urce 

cu martirii uciși de virus, în duh înviați,

direct în raiul celest. Din infernul

de pe pământ, eterni, eonici în cer…

Îngerul pictează în culori  să ia cu el

acest atât de viu tablou cu frunzele

ce, în cădere, mor, și fără să vrea, inspirat,

pictează, în portret, și persoana ucisă

de virusul nevăzut, apoi, se pictează

și pe el, mă uit, minune, lângă el, îngerul,

e chipul divin al unei frumoase femei,

atât de viu că nu știu cum o s-o urce-n paradis,

de atâta așteptare, cu penelul a înviat-o el, 

fericit, îngerul își ia tabloul de pe șevalet

și vrând să se ridice spre cer, cade 

cu tabloul  pe așternut colorat de frunze,

îmbăiat cu vânt arămiu de toamnă,

în veșnicia lui de înger etern.  

Apocalipticul virus de laborotor,

odată cu omul planetei, efemer,

atacă mortal și îngerul lui ocrotitor

din oastea divină de sus, din eter.

Din volumul în lucru ”Infinitul singur”