Primăvara anului 2006, nu mai puţin ca în anii trecuţi, aducea o reîmprospătare a spaţiului spiritual–artistic românesc, cu menţiunea că    zecile şi sutele de cărţi ce se tipăresc în ţară, având autori români, sutele de expoziţii şi concerte îşi au de-acum receptorii profilaţi deja pe domenii de artă bine delimitate. Doar că autorii de literatură, mai puţin decât celelalte genuri artistice, sunt cu totul altceva decât cei ce apar în calitate de creatori în faţa lumii, care are timp pentru ei.

Dascăli universitari, comentatori politici, jurnalişti, consilieri guvernamentali sau mai mici, aşteaptă tihna pensiei, în ideea că atunci se vor dedica întru totul scrisului. Nevoia de a trăi, de a se simţi utili în alt fel decât prin scris, face ca bună parte dintre ei să-şi pună gândurile pe hârtie, să încropească o poveste sau un portret, să dea naştere unui personaj memorabil, doar la partaj cu o altă activitate de ordin didactic sau social, să se risipească într-un alt domeniu, capabil să le asigure existenţa. Dacă ar fi numai atât, totul s-ar scuza. Primo vivere…, doar că majoritatea dintre aceştia sunt mult mai bine cunoscuţi în cu totul alte ipostaze decât aceea de scriitor, că ocupă un loc în topurile audio–video pentru cu totul alte întreprinderi, că sunt vip-uri doar pentru că îşi dau şi ei cu părerea asupra mersului zglobiei politici româneşti, aflată mereu în stare de criză.

Trăim vremuri flamboyante, cu încărcătură emoţională inutilă pentru  orice fleac care mâine, în mod sigur, se va rezolva, după principiul caragialesc pupat piaţa Independenţei. Doar că omul de talent, care ar fi putut crea personajul începutului de mileniu din România, ori pe acela al nesfârşitei tranziţii, preferă să ia bani buni jucând rolul arbitrului aflat pe tuşe sau în centrul terenului, decât să cugete asupra a ceea ce vede şi să găsească trăsăturile acelui personaj exemplar, capabil să treacă peste marginea timpului imediat.

E ciudat cum acest activism, înjurat pentru perioadele anterioare, e acum la mare trecere, chiar dacă politologul de serviciu e un ageamiu de scriitor, ce nu va ajunge nici la vreo nominalizare pentru premiul Nobel şi nici Pulitzer, dovedindu-se a fi, în fapt, la fel cu cei pe care-i analizează sau bălăcăreşte, fără un ţel capabil să-i dea o respiraţie mai mare de o zi. De o singură zi pentru că la noi n-apuci să te plictiseşti niciodată. Mereu se întâmplă ceva ce trebuie exagerat, exacerbat, hiperbolizat şi transformat în mit, apoi demitizat şi spus la sfârşit adevărul, altul de la oră la oră, încât până şi axiologia judecăţilor de valoare se clatină tot timpul, frizând derizoriul.

Nu putem deveni cu toţii nişte Hašek sau Nusič sau Caragiale, deşi avem ceva din sarcasmul ultimului, dar nu şi din candoarea primului. Ziua de lucru a scriitorului român publicat în primul deceniu al mileniului trei începe ca a oricărui funcţionar: cu cafele, cu gazetele de dimineaţă, care nu fac altceva decât să dinamiteze ştirile de peste noapte prin analize subiective până dincolo de limita partinismului sau partidismului, printr-o maculare a oricăror ierarhii valorice.

Cam acelaşi lucru se petrece şi prin gazetele literare, unde atacurile furibunde au ca ţintă scriitori, uneori de valoare, care nu fac capul de afiş al buletinelor de ştiri, despre care ştiu doar câţiva dintre confraţii lor, iar cu totul, nu mai mulţi decât numără întreaga Uniune a Scriitorilor, care să tot fie zero virgulă zero unu din populaţia ţării, ceea ce pentru voinţa de epatare a creatorului de azi este nesemnificativ.

Există o neîncredere în creaţia artistică prezentă chiar şi la alte genuri unde, deşi pregătit într-o facultate de profil, viitorul pictor, sculptor, chiar actor sau muzician, îşi diluează potenţialul interior prin canalizarea lui către domenii complet străine actului artistic, care în mai puţin de doi, trei ani îl scot complet de pe făgaşul producţiei artistice, îngroşând  masa celor fără de căpătâi, a profesionistului–amator. Doar că, spre deosebire de scriitori, ei nu au la îndemână reviste unde să se împroaşte şi atunci îşi duc războiul surd direct.

În această lume întoarsă pe dos rămân credincioşi artei lor amatorii, care-şi doresc cu toată forţa profesionalizarea şi, ce nu e de mirare, chiar reuşesc uneori. Ce nu s-a realizat prin Festivalul Cântarea României, distrugerea profesionalismului, se realizează acum fără nici un efort. Când lumea de azi scoate în faţă în toate domeniile doar amatori, nu e de mirare că în domeniile atât de sensibile ale artelor şi literaturii tot ei sunt cei care dau măsura unei culturi, tot ei sunt cei care doresc din tot sufletul să intre în uniunile de creaţie, tot ei sunt cei ce lasă pe plan secund viaţa de fiecare zi  şi se dedică întru totul hobby-ului creaţiei. (Tâmpenia asta mi-a spus-o un inginer care mă lămurea că aşa cum eu scriu, el are hobby-ul calculelor infinitezimale, care-l relaxează. Doamne, în ce lume trăim!).

Unde e pagina scrisă în fiecare zi? Unde e schiţa, eboşa, crochiul obsedantului tablou ce va să vie?… Sau poate că eu nu-mi înţeleg prea bine rostul în lumea de azi şi cred încă în literatură ca pe vremea lui Balzac.