Consistenta biografie literară a Ninei Ceranu cuprinde, pe lângă cele cincisprezece cărți de proză publicate, patru volume de versuri și o activitate intensă de editor și promotor cultural. Scriitoarea se poziționează în lungul șir al autorilor care au consacrat pagini importante Timișoarei, transformând-o într-un important topos cultural al literaturii de azi. Romanele sale de până acum (Câmpie însorită, 1988; Singurătate în doi, 1993; Cimitirul nevolnicilor, 1994; Umbra Iscarioteanului, 1997; Cartea morţilor, 1999; Americanul, 2000; Libertăţile bufniței, 2001; Strigătul, 2003; Duhul fluviului, 2006; Viața între unu și doi, 2014 și Doamna de pe Spion Strasse, 2017) sunt, din această perspectivă, în cea mai mare parte, egografii – texte ale memoriei individuale/colective, confesiuni mascate, autoficțiuni ce reconstituie traumele unor destine mutilate de efectele dezrădăcinării sub ”mirajul vestului”, al migrării către marele burg al promisiunilor – un fabulos El Dorado, intimidant și provocator totodată. E o direcție literară, foarte consistentă și diversă ca expresivitate estetică, recuperatoare a ceea ce s-ar putea numi istoria profundă a Orașului din Banat: o istorie diferită de cea oficială, factuală, una în care – s-a spus – reperele concrete ”modelează imaginarul individual, îl confruntă cu cel colectiv și construiesc un anume tip de discurs memorial”.

            Cu o arhitectură sofisticată, segmentată de titluri (Orașul întinerise; Orașul încărunțise; Orașul sângera) și intertitluri impredictibile ca formă și sens, acest nou roman, Cele trei fețe ale orașului* își asumă toposul Timișoara din perspectiva unor personaje ajunse la vârsta senectuții: un cumul de biografii paralele care, la un moment dat, totuși, se intersectează, se apropie, se întrepătrund pentru a se îndepărta apoi unele de altele, într-o dinamică stranie, cu o curgere lentă, mâloasă,  a narațiunii, aidoma apelor Begăi – canalul care travesează de la est spre vest Orașul. E o lume a ființelor comune, banale, insignifiante, o lume a lumpenproletariatului și a unei boeme artistice derizorii. Personajele Ninei Ceranu nu au nimic eroic și nici exemplar. Sunt oameni simpli, care trăiesc de pe o zi pe alta, care își improvizează la nesfârșit existența, care nu speră/visează mai mult decât să își poată împlini nevoile vieții cotidiene și micile tabieturi și care, în sfârșit, chiar și atunci când ajung la un statut social mai consistent (cum e cazul Crăiței Iakob, al măruntului profesor de muzică, contrabasist și flautist la Liceul de muzică și la Filarmonică, Fortunat Sfârcea, ori a ”tovarășei” Olga Radu, fostă ilegalistă, mamă a dascălului), nu se îndepărtează prea mult de acest statut.

            În profunzime, aceste destine sunt un pretext pentru explorarea epică a infrastructurii umane din subteranele Orașului, în contextul modernizării lui, proces cu un puternic impact asupra indivizilor, în egală măsură autori, dar, mai ales, victime colaterale, refugiați/damnați ai devenirii comunitare: ”Oraşul, de cum păşise-n el – constată, la un moment dat, vocea auctorială referindu-se la Crăița Iacob – îi se păruse prea serios, rigid, scorţos… O mai spuseseră şi alţii. Dar ea nu se luase după zise, ci după cum simţea. Era zgrunţuros, da, ca un drob de sare, pătruns pe alocuri de picurii de apă ai ploilor repetate, şi asta pentru că i se menţinea cu tot dinadinsul percepţia de la suprafaţă, care nu-i dădea bine privitorului, dar se voia să se ştie ce e-n profunzimea lui, cât s-a modificat de-a lungul vremii, cum s-au schimbat mentalităţile locuitorilor statornici ai cetăţii şi prin influenţa inşilor ce-l invadaseră, dar şi din dorinţa lui de a se înnoi”.

            Timpul real al Istoriei rămâne însă mereu în umbră, e translucid, deconspirat doar de mici detalii legate de pulsațiile clar-obscure ale Urbei, de culorile tulburi ale cotidianului, de identitatea unor ființe reale care, cândva, îl populau (aici: Damian Ureche, Cenaclul ”Ridendo” al epigramiștilor timișoreni etc.), ori de configurația unor repere familiare localnicilor, precum Piața Libertății, Piața de Fân, Piața Traian, Penitenciarul Popa Șapcă, Catedrala, firma de împrumutat constume și recuzită Krauser, cartierul mărginaș Crișan Telep sau așezământul rău famat Șari-neni,…

   Venită cu ”trenul industrializării” și transformată în ”doamna Crăița”, în împrejurările căsătoriei cu Erwin Iacob, protagonista romanului trece printr-un mariaj ratat (soțul e condamnat la pușcărie pentru ”ultraj la bunele moravuri și furt de pașapoarte”) și ajunge, spre amurgul vieții, să flirteze intens cu fostul suplinitor la școala din satul natal, dascălul și filarmonistul Fortunat Sfârcea, acum ”profesorul și vecinul ei”.

   În mare parte, ”poveștile” din Cele trei fețe ale orașului gravitează în jurul tumultoasei interacțiuni dintre cei doi. Între ei se derulează ceea ce s-ar putea numi un amor cu năbădăi la senectute, marcat de nesiguranță și suspiciuni, o relație echivocă în care, nici femeia, nici bărbatul nu sunt dispuși că cedeze nimic de la și din sine. Eu au păreri și principii înghețate, sunt agresivi și retractili în egală măsură, se atrag și se resping cu aceeași intensitate. E o confruntare continuă între două tipuri de mentalități: cea tradițională, a doamnei Crăița fostă Iakob, venind dinspre lumea rurală, cu reguli și ritualuri ferme, adaptate rigorilor vieții la oraș, dar, la bătrânețe, debusolată, intrată în derivă sub presiunea acaparatoare a vremurilor noi spre care se îndreaptă Burgul. De partea opusă, radical diferită, citadină, oarecum boemă, se află perspectiva lui Fortunat Sfârcea, confuză, inconsistentă, amestec de dorințe și aspirații niciodată împlinite, de complexe, nemulțumiri și frustrări: ”Tot singur se strecurase prin viață, aproape furișându-se, căutând a se pierde în mulţime, nu pentru că credea despre sine că e un om simplu, ci pentru că, înrolându-se în „marele anonim”, risca să devină aidoma acestuia”.  

            La răspântia istoriei, cele două personaje par mai degrabă a supraviețui decât a exista, construiesc și se confruntă verbal, într-un carusel care se rotește în jurul unei improbabile (dar posibile!) moșteniri a averii doamnei Olga Radu, gazda lor comună: veche ilegalistă, trecută și ea mult dincolo de vârsta a treia, cu trei soți decedați, ”un pic de spioană, un pic de cocotă, muncitoare, activistă, profitoare după unii, supravieţuitoare”, cu, deci, o viață saturată de ”scenarii, ori filme întregi, unele nedevelopate nici până acum, altele devoalate, dezolante, rămase doar clişee cu vagi urme de imagini”.

   Biografiile total palalele a îndrăgostiților fără iubire sunt separate iremediabil. ”Crăiţa se transformase într-un fel de curea de transmisie între cartierul şi curtea lor şi oraş, schimbând adesea, dintr-o parte în alta, direcţia zborului, cu aripile prevăzute cu cipuri de recepţie, şi ducea de colo-colo spaimele şi bucuriile, fără să ştie că face asta, sau că, fără ştiinţă, poate răspândi un virus fatal dintr-o societate ce deocamdată respira artificial, conetată cu cabluri, la o inimă bătrână, susţinută fragil de cartoane, cioburi, igrasie, reziduuri din casele părăsite, cumpărate de inşi ce nu le foloseau, dar le lăsau în părăsire, ca apoi să le dărâme, şi să construiască în locul lor altele tot nefolositoare, greu de închiriat şi, mai târziu, greu de întreţinut, cum lăsau şi mormintele străbunilor, sau le retrocedau unora fără a fi proprietari sau moştenitori, prin falsuri înlănţuite…”. Fortunat, în schimb, aspiră la marea performanță a existenței sale – o simfonie, ”măcar în două părți”, consacrată Orașului, o compoziție pe care speră la un moment dat să o realizeze retras în modesta casă din Crișan Telep a fostei soacre a Crăiței.

   Între cei doi, așadar, se poziționează Olga Radu, proprietară in spe a unei case cu șapte odăi cu dependințe și un apartament compus din două camere, o baie minusculă, o cămară și, în curte, chicinete șoproane și o lemnărie. Această locuință ”care printr-o presupusă şi râvnită retrocedare i-ar fi revenit de drept”, e ținta ”luptei pentru moștenire” dintre Crăița și Fortunat. Tovarășa Olga îi găzduiește pe cei doi în locația modestă și plină de chiriași-vinituri – oameni pripășiți în Oraș în căutarea unui trai mai bun – pe care, în fond, îi disprețuiește, și joacă rolul de intermediar improvizat al jocului amoros dintre Crăița și Fortunat. Prin intermediul Olgăi, ies la iveală amănunte despre viața în comunism (femeia îi cunoscuse întâmplător pe Tovarășul și Tovarășa), despre lipsurile endemice și cozile nesfârșite la te miri ce, despre relațiile cu liderii trecători ai structurilor de partid. Realitatea epocii rămâne însă difuză, ascunsă, e percepută ca un fundal tensionat al întâmplărilor.

   Întreaga bolgie se încheie cu nunta suprarealistă, desprinsă din filmele lui Emir Kusturica, a Ricăi (consăteana Crăiței și măturătoare de stradă IGOT) cu Adam, alesul inimii ei, la rândul lor chiriași în casa doamnei Olga: ”Adam spoise cu bidineaua cu aracet carcasa verde a tomberonului, iar Toni aruncase asupră-i petale viu colorate, adunate de la florarii din Piaţa 700. Ici-colo, se strecurase şi se adăpostea câte-un trandafir ca focul, poate din ultimii din toamna aceea târzie, ori o cală roşie, care parcă ardeau”… Evenimentul, sugerează Nina Ceranu, prin citarea, ca motto al ultimei părți, a unui poem semnat de Damian Ureche coincide cu izbucnirea, la Timișoara, a Revoluției Române, și răspunde unei interogații pline de sens a Ricăi: ”Oare Oraşul ăsta nu poate fi şi al nostru?”

   Roman al supraviețuirii și al unor profunde suferințe, Cele trei fețe ale orașului vorbește elocvent despre furtunile interioare ale unei romanciere care își asumă, cu asupra de măsură, trăirile ființelor care îi sunt personaje.

  *Nina Ceranu, Cele trei fețe ale orașului, Editura Eubeea, 2021