Viața literară din România nu arată deloc bine, în ciuda inflației de volume și volumașe care îi umplu rafturile. Trăim într-o confuzie voită, vinovată, inertă între genurile și speciile literare, între valoare și kitsch, între paradigmă și instrument. Parcă întreaga noastră perindare prin lumeascrisului s-a adaptat cenaclurilor de cartier în care e zilnic lăudată, citată și aplaudată, lăsându-și protagoniștii pradă iluziei că populează centrul lumii literelor. Aici ar trebui să intervină creierele limpezi ale criticilor cu prestanță, cu ”știință de carte”, capabili și dispuși să taie în carne vie spre a elibera perlele din nisip. Numai că, ceva s-a întîmplat iar creierele în cauză fie se refugiază în analize literare sofisticate spre a-și binemerita un loc academic, fie plagiază autorii în căutarea unor recenzii ieftine si inutile. Citate interminabile, parafraze, sinonime fără număr sunt aduse la banda de produs ”cronici literare” cu scopul și efectul scontat de a flata, de a crea false personaje ale unei și mai false lumi literare, chiar dacă distanța față de orice normă estetică sau metodologică este în creștere exponențială. Însăși ideea de metodă li se pare exotică prea multora dintre candidații la titlul de critici, în timp ce lumea ”creatorilor” pare că nu mai acceptă nici auto-limitare, nici simțul ridicolului. La ceasul depunerii dosarelor pentru admiterea în Uniunea Scriitorilor, teancurile de plachete si broșuri stau sub incredibilul titlu de cărți menite să confere gloria și prestanța eternă. Generațiile care au mai avut șansa de a întâlni persoane verticale se tânguiesc din când în când fără a mai putea sau măcar a încerca în mod constant să repare ceva. La mijloc, între maldărul de texte și ”publicații”, pe de-o parte și lamentațiile întemeiate dar spuse cu jumătăți de microfon, încercăm să definim câteva din maladiile criticii literare de azi, suspectându-le de a fi deturnat întreg angrenajul din metabolismul său natural. Acestea ar fi, absența spiritului critic însuși, evitarea metodologiei ca pe ceva extraneu precum și mari carențe în planul profund al întâlnirii cu filosofia. Le vom lua pe rând cu precizarea că ordinea însăși în care le prezintăm aici se vrea un crescendo al gravității și de îndată ce ajungem la spiritul filosofic, întreaga discuție s-ar putea relua, hermeneutic, de la început. Nu vom merge atât de departe cu toate că, o analiză lucidă abia de aici ar putea începe.
Spiritul critic
Ani de zile ne-am auto-cenzurat spre a nu fi critici, spre a nu spune ceea ce cu siguranță ne-ar fi adus necazuri fie în viața socială fie în demersurile profesionale. Am fost educați să spunem ceea ce trebuia și cui trebuia, părerile reale fiind ținute în șifonier. Școala nu a chestionat defel această atitudine, dimpotrivă, sancționând întrebarea, non-conformismul, personalismul. Obediența și ascultarea ”neabătută” au devenit parte din comportamentul cotidian, recapitulând mai vechiul dicton ”crede și nu cerceta”! În locul unei îndoieli continue, aptitudine dezvoltată de stăruința în lecturile filosofice sau în buna educație umanistă, acceptarea, predarea de sine, repetiția ”în tot și în toate” face ca îndepărtarea de obiect spre a obține tocmai obiectivitatea să devină un act periculos, suspect, condamnabil. Obiectivitatea nu poate fi manipulată, nuanțată, îndoită prin promisiuni de doi arginți. În același timp sperie și avertizează. Ca si cum oglinda s-ar sparge instantaneu și nu ar mai repeta imberb același răspuns.Teama de disoluția iluziei a devenit una viscerală, ne trezește din post-adevăr, din fake-adevăr și ne arată un diagnostic pentru care nu suntem pregătiți. Spiritul critic ar trebui să joace rolul echilibrării balanței între fapte și vise, între ambiții și posibilitățile reale. Numai că, poate acum mai mult decât în vremurile trecute, refuzăm să admitem realitatea. Nu putem să nu invocăm Mitul peșterii lui Platon, fabula în care toți indivizii percep doar niște umbre pe un perete așa după cum li se permite, fără a avea curajul să cerceteze dincolo de acesta, fără a-și imagina că realitatea e mult mai consistentă, mai complexă și, implicit, mai exigentă. Am ieșit din negura totalitară negând cenzura pe bună dreptate dar am uitat să repunem în drepturi auto-cenzura bazată pe cunoaștere și obiectivitate. Ori, lipsa cenzurii susținută de o cronică lipsă a obiectivității sfârșește în anomie, în haos axiologic și, iremediabil, în mediocritate.
Concret, a fi obiectiv în această meserie presupune curajul de a nu avea mulți prieteni, cel puțin pe termen mediu, ceea ce se dovedește greu de acceptat pentru majoritatea ”temerarilor”, cu riscul ca ”cercul prietenilor” pe care mizează să fie unul fals, circumstanțial, toxic. Oricât ar fi de bine intenționate analizele oneste, profesioniste, suntem contemporanii unei lumi care caută măgulirea, aplauzele cu orice preț fie și cel al minciunii generalizate. E cea mai vizibilă consecință a întârzierii în subiectivitate. A fi obiectiv înseamnă a privi spre vârfuri și a avea curajul comparației. Depinde cum definim vârfurile, desigur. A arăta doar spre acei vecini care îți susțin ambițiile sau, alături de care nu se văd lacunele tale nu e un act de demnitate, nici de maturitate. Lipsiți de cenzura politică oficială, ne comportăm copilărește, preferând serbările școlare în care toată suflarea e răsplătită cu o diplomă în locul competiției autentice. Autenticitatea însăși e un termen greu de înțeles căci ne-ar aduce înapoi la puținătatea din noi. Și atunci, jumătăți de măsură cred că apreciază sferturi de performanțe și produc recenzii artificiale. Iar dacă acestea aparțin, deja, unui idiom de plastic, cu atât mai bine, susținem ”inovația”.
Metodologia analitică
Diferența structurală între obiectivism și subiectivism o realizează aparatul critic, metodologia de lucru. Amestecul instrumentelor e, din start, proba elocventă a adăstării în amatorism. Scara ce urcă dintr-o conversație binevoitoare spre disecția profesionistă e construită din înțelegerea și asumarea premeditată a exigențelor teoriei literare, a definițiilor genurilor, speciilor, figurilor de stil, paradigmelor interpretative, a dicționarului și enciclopediei fiecărui gest literar, cum ar spune Umberto Eco. Simpla preluare cu iz metaforic a textului de interpretat este un simptom al neasumării regulilor într-un travaliu care decade din scopul și eficacitatea sa prezumată. Critica utilă, critica de care e mare nevoie azi spre a organiza și ierarhiza ceea ce se oferă lecturii, ar fi exercițiul analitic care ar porni de la declararea ab initio a metodei avute în vedere, a ipotezei de cercetare și a țintei spre care pornește demersul. Întreaga sa anatomie are a înregistra concepte clare, teoreme și definiții devenite, din păcate, invizibile în materialele ce se încumetă a se declara analize literare. A spune, însă, că un anume text are calitate literară doar pentru că îi place celui ce scrie sau i se pare că ”sună bine” sau, mai rău, pentru că îl cunoaște pe autor drept un abil mânuitor al condeiului echivalează cu antepronunțarea unui judecător și este o faptă egal sancționabilă pentru că induce în eroare, construiește o realitate paralelă, nefastă. A trece însă, textul literar printr-o grilă analitică riguros elaborată și explicitată poate oferi un diagnostic credibil și, prin acesta, un semnal hrănitor pentru autor și încurajator pentru public. De aici pornește gravitatea situației: ne hrănim cu produse contrafăcute pentru că mâncarea bio este mai scumpă, mai puțin accesibilă. Cu toate că nimeni nu ne-a promis că drumul spre raiul creației este sau trebuie să fie lesne de parcurs sau deschis tuturor, precum în fostele cluburi muncitorești, mulți au rămas nostalgici și, cumva, neîmpăcați cu finalul serialului mincinos. Armătura metodologică este tocmai cea care triază, care suflă în velele scriitorilor dăruiți în acest sens și amână sau chiar oprește din drum, pe ceilalți. Spiritul critic ne-ar fi ajutat să înțelegem că lumea scrisului nu este una democratică, ci o aristocrație. Iar accesul la demnitatea aristocratică este un har, nu o obligație de servici. Scriitor nu poți deveni pentru că așa ți-ai propus sau ai câștigat vreun pariu. Cercetarea metodologică a textului literar identifică fără drept de apel ”ingineria literară” și o îndepărtează de aromele savuroase ale creației.
Ce ne spune, între altele, această metodologie? Ne spune că textul trebuie să adăpostească niveluri semantice multiple, legate între ele prin firele nevăzute ale valențelor textuale ce nu pot fi trișate. Poți învăța să repeți metafore sau alegorii dar ele nu te vor conduce spre sensuri izomorfe ale textului tocmai pentru că nu-ți aparțin. Aceste valențe corelează natural straturile de sens numai și numai dacă ele însele au avut parte de o naștere firească și nu de una împrumutată. Aici e spațiul de manifestare a criticilor autentici, în a descifra naturalul sau artificialul din țesătura intimă a creației și, pe cale de consecință, în a evalua potențialul de semnificare, de coagulare de sensuri și mesaje pe care le poartă sau nu un text. Adică în a spune decent, elegant, articulat că prin text se vede un univers ce se propune descifrării sau nu se vede nimic.
Contextul filosofic
Cu înțelegerea faptului că însuși subtitlul de mai sus îndepărtează ori trezește hohote de râs (stupid), vom mai plasa o barieră între rigorile unei critici literare reale și recenziile de complezență cu care suntem bombardați. Este vorba despre contextul ideatic în care se ivește un text literar și pe care, criticul e chemat să-l sesizeze și să-l dezvăluie cititorilor. Iar aici ne lovim de o altă remanență toxică a educației noastre realizate ideologic. Pentru prea mulți chiar dintre cei cu pretenții, filosofia este un bau-bau ce trebuie evitat, sfidat, lovit cu pietre. Au rămas prizonieri ai epocii în care oficial se acredita conexiunea obligatorie între propaganda de partid și domeniul filosofiei. Ca urmare, dumnealor, aprigi apărători ai adevărului și ai separării literelor de o încâlcitură de termeni și teme de neînțeles, coboară practic literatura la rang de reportaj dacă nu cumva chiar la vorbărie goală. Fără să-și fi confruntat ochii cu vreo pagină de filosofie autentică pentru că în prealabil nu s-au aventurat să-și confrunte gândurile cu sinele lor fără contur, toți acești ”critici” autodeclarați sau legitimați de vreo publicație nu au cum să descifreze sensurile profunde ale vreunei creații literare, dacă așa ceva există , tocmai pentru că ei înșiși nu înțeleg dincolo de suprafața textuală. Și aici se cuvine să menționăm o altă deficiență de care nu ne dezbărăm prea ușor. Confundând prea adesea analiza literară cu stilistica și pe acestea cu critica literară, mulți autori fac uz și abuz de anatomie textuală, numărând și ierarhizând figuri de stil într-o veritabilă evaluare cantitativă uitând că literatura sălășluiește dincolo de cantitate, în semn și în măruntaiele acestuia. E frumos, interesant, uneori incitant să parcurgi o analiză cantitativă dar dacă aceasta nu conduce spre semnificații seamănă cu un medic care decompune corpul după toate regulile anatomice uitând să mai pună diagnosticul. Evident, pacientul nu are șanse la viață, cum nici critica de acest tip nu propune, nu dă viață niciunui text literar. Dacă stilistica pură avea un rol protector în anumite decenii, întârzierea în coconul ei e semn de sărăcire spirituală și o negare a vieții ca atare. Nu are importanță câtă sau ce filosofie frecventa un anumit autor, ci dacă și ce anume răzbate de dincolo de litera sa. În acest sens, filosofia e un instrument obligatoriu al criticului literar dacă acesta dorește să înțeleagă, să evalueze și să expliciteze o creație literară, depășind statistica, dulcegăria sau amabilitățile, după caz. Tot așa cum în fața unei sculpturi e nevoie de câțiva pași în spate spre a-i vedea aura de semnificații, criticul nu are voie să rămână la nivelul literei unui text fără a coborî în metabolismul lui semiotic. Acolo ar trebui să-și reactiveze spiritul critic, metodologia și comprehensiunea filosofică dacă dorește să ne spună ceva onest, despre opera literară. Neputința multora de a trece aceste teste se întoarce împotriva noastră, a tuturora într-o avalanșă textuală inegală, incoerentă, deprimantă. Maladia criticii, neputințele ei întrețin o societate uscată și răgușită. E mare nevoie să deschidă cineva ferestrele și să ne ofere în preajma lor, ceva realmente hrănitor.