În urbea Timișoara, instituția culturală de anvergură, strict necesară, precum catedrala în centrul comunității, este Universitatea de Vest. Într-o simbioză firească, aceasta susține nominalizarea „Timișoara – Capitală Culturală Europeană 2023”. într-o campanie sub genericul „La UVT Cultura e Capitală” (expresiv prin jocul de cuvinte: „Capitală” – ca substantiv: centrul reședință a instituțiilor de stat și deopotrivă „literă majusculă”, și „Capitală”- ca adjectiv: esențial, fundamental, oricum, ambele în fruntea lucrurilor!)

În acest cadru, după un model mai vechi, larg răspândit apoi în mediul cultural, s-au inițiat de ani buni serii de Conferințe de înaltă ținută intelectuală. Cea de anul acesta, sub genericul menționat, moderată de scriitorul Mircea Mihăieș, a debutat, după cum ne-a obișnuit cu excelența stafful Universității, cu un invitat cu totul special, dincolo de granițele țării, o somitate a întregii lumi teatrale contemporane, regizorul Andrei Șerban, consideratcel mai mare regizor de teatru şi de operă din a doua jumătate a secolului XX și începutul mileniului trei.

O personalitate complexă, deopotrivă scriitor: în 2006 apărea la editura Polirom cartea „O biografie”, povestea vieții sale, apoi la Institutul Cultural Român, în 2008, „Călătoriile mele”, două volume („Teatru” și „Opera”). Recent, în retragerea impusă de pandemie, de un an jumătate cât n-a lucrat în teatru, a scris o nouă carte incitantă, „Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete” (Polirom, 2021), vorbind indirect despre sine, printr-o suită de portretizări ale unor oameni mari care i-au marcat existența, au contribuit la formarea lui. O carte terapeutică!

Văzând la TV suferința și groaza din jur, s-a întrebat ce se poate face contra acestei stări: „Mi-am dat seama că ce pot eu să fac este să-mi curăț mintea de negativitate”, se dezvăluie regizorul, aflat într-o Americă tensionată, plină de ură: „Norul acesta întunecat al negativității e atât de puternic, că trebuia să fac ceva să ies din asta, Eu nu pot să trăiesc în acest fel de întuneric, eu caut lumina, am scris această carte exact pentru asta, să vorbesc despre alții, despre artiști pe care-i apreciez, pe care-i respect, care sunt mult mai mari decât mine, să mă inspire spre ceva bun. Vorbind despre ei, am simțit că și eu respir un aer care vine de altundeva, de sus. Singurul fel de a mă apăra e de a căuta altceva, de dincolo”. „A te feri de singurătate, după cum e titlul cărții, a elimina singurătatea, fiind de fapt foarte singur, un necesar paradox”.

La bucuria șansei de a fi contemporan cu un astfel de talent, fericit că ești în sală, îl intâlnești live, îi auzi glasul, îți vorbește chiar ție, îi poți pune întrebări, vin ca o încântare copleșitoare, de necrezut, modestia, deschiderea afabilă, franchețea și sinceritatea sa dezarmantă cu care te-ntâmpină în dialogul amical, fără nicio urmă de distanțare rigidă, de ton doctoral àla magister ex catedra, rară ilustrare a butadei că oamenii cu adevărat mari sunt modești!

Te cucerește pasiunea pe care o pune în tot ce trăiește, incandescența gândurilor sale, e incredibil prin curajul verticalității morale, în acest timp brutal, prin excelență buldozerist.

Vorbește cu franchețe despre derapajele corectitudinii politice, fără rețineri, căci a cunoscut timpul totalitarismului și nu poate admite repetarea imersiunii în viața sa: a renunțat demn la catedra de teatru de la Columbia University din New York (unde a predat din 1992), refuzând să fie părtaș la noul „demonism politic și moral.” „E sinistru ca cineva (securiștii) să te ia într-un birou și să-ți spună ce trebuie să crezi, vremuri care nici azi nu au dispărut”

Plecase în tinerețe în America, „țara tuturor posibilităților, țara făgăduinței”, în 1969, la 26 de ani, și acum revine dezamăgit, America nu mai e cea a tinerețelor sale și nu ezită să-i denunțe prăbușirile.

„Toate marile scene ale lumii sunt onorate să-l invite, de la Covent Garden la Opera din Paris, de la cele mai importante case de operă americane la Opera La Fenice din Veneţia. Andrei Şerban este primul regizor român invitat la Comédie Française din Paris şi la Metropolitan Opera din New York” (arăta într-o prezentare Basarab Nicolescu, o altă personalitate română a lumii internaționale).

Cu toate acestea, deși regizează în multe orașe din România, și deși este cumva fiu al locurilor acestea, nu a ajuns să lucreze pe scena Teatrului Național din Timișoara! („Nimeni nu e profet în țara lui”, se spune, chiar și Iisus, în locul lui de naștere era doar „fiul tâmplarului ăla!”)

Andrei Șerban se trage dintr-o familie de nobili români din Arad (cu strămoși preoți de tradiție), se simte legat de aceste locuri: „Timișoara este un oraș despre care tatăl meu îmi vorbea cu nostalgie pentru că el a copilărit în Arad și in Timișoara, (…), aș fi dorit să vin să lucrez aici, în teatru sau în operă, dar încă nu am primit nicio invitație” și…„e greu să te inviți singur!”

Chiar dacă e cu cetățenie dublă, română și americană, cum a regizat în toată lumea, se simte ca Socrate, un cetățean al lumii.

Ca parte din întreg, pendularea între America și Europa, în particular România, o aseamănă cu mișcarea ca regizor între teatru și operă, fiecare cu atracțiile și minusurile sale: la teatru îi e dor de interpreții de operă profesioniști, iar la operă de talentul actoricesc de la teatru (cum timișoreanul are o casă de vacanță la țară unde s-ar retrage la pensie, dar viața și-o duce călător între cele două medii).

Întâlnirea (pentru că invitatul a ținut să renunțe la formula rigidă a unui discurs de conferință, preferând pe cea a unui dialog, cu întrebări și răspunsuri într-o atmosferă colocvială) a fost sub titlul „Lumea în regie proprie”, de asemenea bazat pe un inspirat joc de cuvinte, glisare între sensul propriu, având în vedere că invitatul este renumit regizor, a regizat în lumea întreagă, în aproape 40 de țări, din România până în Japonia, și extrapolare prin sensul figurat, pornind de la ideea antică a lumii ca teatru („theatrum mundi”), viața ca o scenă, iar oamenii actori (popularizată în cultura română mai ales prin „Glossa” lui Eminescu). În viață suntem propriul regizor, la fel vedem lumea după noi, regizorul din noi.

Andrei Șerban consideră că toți ne jucăm în viață un rol, conștient sau inconștient: „Toți jucăm un rol, cum ne jucăm rolul, conștient sau inconștient e altă întrebare; să joci un rol conștient, în sens mistic, e ceva foarte înalt (a face ceva pentru umanitate, care nu e egoist, doar  pentru tine, ci pentru ceva mai înalt), e rolul îngerului, dar poți să joci și rolul diavolului, când nu-ți cunoști rolul, ți-l joci inconștient, la voia întâmplării, nu-ți dai seama în ce direcție negativă, distructivă te duce valul, devii diavolul din tine, căci  eu cred că nu te naști cu acest virus al răului în tine, ci devii rău, viața te face să fii așa”.

Dacă la greci regizorul era soarta, destinul, la fel și la romantici, creștinismul impune ideea lui Dumnezeu ca regizor suprem al spectacolului lumii. Tocmai pentru că omul nu se poate pune în poziția lui Dumnezeu, ca și când ar ști totul, Andrei Șerban declară că nicicând n-a considerat că regizorul e un fel de guru, care știe tot și-i spune actorului ce trebuie să facă, au contraire, descoperă prin lectură și experimentare împreună piesa.

Această ideea a căutării continue întru cunoaștere este esența muncii și existenței sale: „Lumea în interpretarea mea e din acest unghi al artei, percepția mea e subiectivă, teatrul e un fel de a cunoaște lumea, lumea pe care nu o știu nu o înțeleg”. „Nu înteleg și nu mi-e rușine că nu înțeleg. Mereu încerc să descopăr o piesă care nu are niciodată sfârșit în a o descoperi, o căutare care nu are răspuns.” „Am nevoie să mă scutur de tot ce cred că știu eu, să întreb fără să caut un răspuns (…) să ajung la înțelegerea socratică a lui «a nu ști», a nu ști e un fel de eliberare  – cea mai mare formă de gândire. Dacă e așa, atunci orice răspuns găsit va fi fals. (…) pentru că atunci e ceva tot timpul deschis, când ai un răspuns ceva se-nchide (…) Răspunsul e o iluzie. Nu există răspunsuri definitive”. De aceea e cunoscut de actori că mereu schimbă ceva la piese, până la ultima reprezentație, descoperind continuu alte sensuri nexploatate înainte.

În aceeași notă a plinătății stării de a nu ști își încheie mărturisirile, când e întrebat cum gândește, acum după 60 de ani, dacă se simte împlinit pe calea sa, în comparație cu ce gândise la 15 ani, că nu știa de ce îi place teatrul. Referitor la tinerii care caută de la început doar gloria neapărat, spusese despre alegerea lui de atunci „Când am spus că vreau să fac teatru și nimic altceva, pentru că simt nevoia să fac doar teatru, mă gândeam că vreau să fiu faimos, să am bani?! Nu cred! Voiam să fac teatru dar nu știam de ce, ca o chemare. e o nevoie adâncă pentru asta, de hrană spirituală prin teatru ca atunci când te-ndrăgostești și nu știi de ce!”.

„Atunci la 15 ani visam să fac teatru și nu știam de ce, acum, după atâția ani, continui să nu știu și în același timp sunt foarte senin și liniștit pentru că nu știu!”.

Dacă ar fi toți pătrunși de mesajul transmis, teatrul ar fi privit în altă lumină, a înnobilării sufletului. Profesiunea de credință a marelui regizor este să te facă pe tine spectator să simți că vii la teatru să descoperi altceva, un ceva de dincolo!

Să descoperi Lumina, așa cum este și mesajul artei picturilor lui Silviu Orăvitzan (alt român care a cunoscut gloria galeriilor din America și a revenit în România), o lumină sub semnul crucii, Lumina din Lumină lină!

Legătura dintre artist și public, simte Andrei Șerban, este printr-o forță energetică independentă de voința proprie, o forță care ne transcende: „Această forță nu o creez eu, vine de undeva de dincolo, o energie care trece prin mine și prin actor, când împreună cu spectatorul se creează un cerc, toți suntem parte din cerc, iar deasupra noastră, o energie, ceva de dimensiune verticală, scurtă și rară ”.