Se desprimăvăra. Venea boare nouă de departe şi-un clocot în sânge, o neaşteptată vigoare, dar şi-o melanholie, sporită când era vorba de Gheorghe, de trecerea vremii, de neizbânzile lor în pereche…
Făcu un pic de foc în sobă, cât să se îndulcească aerul, ca ea să se spele de sângele porumbeilor ce-i sărise pe pulpele goale şi pe mâini. Albia era-n mijlocul odăii, proptită cu două scăunele. Făcuse leşie cu cenuşă într-un ciorap şi apa luneca pe pielea ei întinsă bine pe carnea vârtoasă. Nu mai era nevoie nici de săpun, dar puse o tulpină de busuioc să mai ia din izul lemnului ars. Un rudar din Dudaşii Cerneţilor, care mai lucra pe la ei prin curte cu ziua, îi făcuse albia asta pricopsită de se putea spăla bine în ea, mai adâncă decât cele obişnuite, încât dacă era în şezut apa îi venea până mai sus de mijloc. Îşi puse o vadră cu apă caldă alăturea şi se vârî în albie ca-ntr-o luntre, nărăvită bine la plăcerea aceea.
Era chindia. Afară se-nfiripa sunetul de toacă al serii, care ei îi place tare mult încă de când se ştie şi are răgazul să-l adulmece pe-ndelete. Apa se răceşte şi-i ea toarnă câte-o troacă pe umeri, pe ţâţele sterpe, pe pântecul care nu rodise decât o dată, când cu neamţul, dar Gheorghe nu ştia asta şi nici nu i-ar fi spus în ruptul capului. Mai bine s-o creadă neroditoare decât să-i afle păcatul. Parcă-i era şi necaz pe trupul care-o înşelase cu timpul, dar avea datoria faţă de Dumnezeu şi de oameni să-l îngrijească şi să-i intre-n voie. Nu era cine ştie ce de el, uscăţiv dar mlădios, şi de aici plin de-o tăinuire care nu te lăsa să-i dai de cap, dar ea nu se folosise de avantajul ăsta, cum fac alte femei, ca să ademenească.
„Doamne, tu mi l-ai dat, dar de ce aşa? Doar să-i dau să mănânce, să-l îmbrac… De rodu’ lui eu să nu mai am parte?” Era o rugăciune auzită la o femeie care stătuse la mănăstire ani buni şi dintr-o dată plecase de-acolo, fără nicio lămurire. Se treziseră ai ei cu ea-n poartă, într-o dimineaţă, şi n-o mai putuseră urni înapoi. Marta o cunoscuse la darace şi intrase cu ea-n vorbă, căci îi păruse altfel decât celelalte muieri cu care ea mai sta de taină.
Era zgârcită la vorbă, temătoare cu necunoscuţii, asta era moştenire de la Tuţa, un om ursuz, scrutător cu enoriaşii, mereu bănuitor. Mirare că popii îi intrase-n voie neamţul, şi-l găzduise-n casa lui din deal mai bine de-o jumătate de an, şi nu ceruse plată pentru odaie, doar pentru mâncare; îl puse să arate un pic Martei literele nemţeşti, că avea de gând s-o dea la şcoala de maici de la Palanca. S-a nimerit ca după plecarea chiriaşului, fata-fecioară să cadă într-o boleşniţă, cu dureri de pântece şi să se-nzdrăvească pe de-a-ntregul, mult mai târziu, la vreun an de zile. Dar în răstimpul acela se ţinuse de capul ei pân-o cununase cu Gheorghe.
— De plăcut îmi place. Dar e ţărănoi, tată! Şi, zice-se, hoţ pe deasupra!
— Poţi să-l înveţi tu, iar de furat fură că n-are nici de unele. Dacă vine la noi o să se schimbe, o să vezi! Pe mulţi îi pierde viaţa din pricini diferite. Pe el l-ar pierde că e copil de vădană săracă.
În noaptea nunţii, Gheorghe n-o atinsese. Parcă o amuşina. Se uita la ea şi nu-i venea să creadă că fata popii Simion e alăturea, căpoate să întindă mâna s-o atingă ca pe-o mătase de preţ, ca pe o catifea pentru ţoale de căftănie. Dinspre ea nu răzbătea nicio undă de căldură, dar cu un suflu de iarnă se pomenise scuturându-l. Poate şi el era încă priponit pe-o pajişte străină şi încă nu se desprinsese din piedica Anei lui Iorgu, o văduvă de vârsta lui – al ei pierise când cu Tudor, mai bătrâior ca ea – avea pe atunci 24 de ani; era deja copt pentru însurătoare, sau poate tocmai bun pentru sarcina pe care avea să şi-o ia. Marta, la rându-i, se trăsese la perete. Nu-i plăcuse miro-sul lui – pe vremea aceea Gheorghe lucra la o carmangerie şi izul de mirodenii i se îmbibase, fără să-şi dea seama, în piele.
— Ce mă fac, Tuţă, se căinase Gheorghe, că e sloi?… Popa se sfiise să-l sfătuiască, dar o trimisese pe Marghioala, bucătăreasa lor, s-o tragă de limbă pe Marta.
— Miroase tare a cârnaţi… şi mi-e străin, se destă-inuise Marta.
— O să-ţi rămână strin dacă nu-ntinzi mâna spre el! O fi ruşinos…
— La anii ăştia?!
— Or n-o avea ce-i trebuie… îşi deduse cu presupusul bucătăreasa.
Tot Marghioala înfierbântase patru pietroaie în vatră, pusese apă caldă într-un hârdău nou, cu chite de busuioc, de levănţică, băgase pietroaiele şi-l îmbiase pe proaspătul mire să intre şi să se desfete acolo cât o crede el de cuviinţă. Asta – aşa crede Marta şi acum –, a fost începutul apropierii lor. În apa mirositoare, Gheorghe îşi pierduse sfiiciunea şi împrumutase mirosul verii şi-al libertăţii ei.
Ce mult era de-atunci, parcă trecuse o veşnicie peste capetele lor; Gheorghe avea deja ghiocei la tâmple şi n-ar fi fost vremea… 45 de ani, e tinereţea în floare a bărbatului! Mustaţa i se asprise, înspicată şi ea cu fire roşii şi albe, dar asta îi da o fermecătură aparte. Sub streaşina de sprânce-ne, ochii verzi priveau pe furiş. Erau rare prilejurile când i se uita omului în faţă, şi uitătura asta te punea pe gânduri, nu ştiai ce hram poartă, ce ascunde şi ce vrea să lase la suprafaţă. Vânjos şi încherbat bine, de parcă trăsese la odgoane în port, te ademenea.
Eh, dacă ar fi s-o ia de la început… Nu, nici acum n-ar face altfel, n-ar ştii cum să se poarte cu un om cum era Gheorghe, care se şlefuise în doi ani de zile de nu-l mai recunoşteai; făcea faţă oricărei discuţii, cu oricine. Se amestecase în cărţile bisericeşti ale popii, socru-său, fără să priceapă toate pildele de-acolo, dar la vreo câteva tot încercase să le dea întrebuinţare, chiar cu folos.

*

Moaşa Galbinu era acasă. Ciucită pe vatră, se chinuia să aprindă surcelele jilave. Suflă în tăciunii de sub spuză până când i se înceţoşează mintea. Gura pungită, fără dinţi, obrajii supţi se rotunjesc ca băşica porcului, umflată şi pusă la vânt.
Costina aşteptă înfrigurată. Venise singură şi adăsta ca femeia să termine şi să i se spovedească mai întâi.
Într-un târziu, un firicel de fum se ridică dintre surcele, urmat de-o blândă flăcăruie, care colorează pereţii odăii, scoarţele de pe pereţii prind a împupi, perdelele de borangic se îngălbeniră ca gogoşile de mătase. Până şi mâinile moaşei se încărcară şi deveniră mai sprintene, iar ea ca o sfârlează se învârti voioasă în faţa fetei.
— Tu ai fi a de la coana Marta… adusă de vânt şi de pacoste…
— De ce de pacoste, moaşă Galbinu?
— Pentru că nu ştiu ce să fac cu tine: să te pun să răsufli deasupra oalii cu lapte să iasă şerpele, sau să mă pregătesc de altceva… Dacă venişi la mine, ia-mă ca pe un popă, spune tot! E măi bine aşa. Şerpe n-ai înghiţât, aşa-i? Că ăsta te-ar fi slăbit, fata mea, or tu… Şi nici n-ai fi avut unde… Şerpele căşii nu s-arată fetelor mari. El nu vrea să se-nsoare…
— Moaşă Galbinu venii că nu ştiu încotro s-o iau.
— Şi dacă mori, ajung la ocnă. Stăpânu’ tău aud că-i plecat, pe-ai tăi nu-i cunosc…
— Scapă-mă, moaşă Galbinu, că n-o să mor, sunt prea tinără, sunt alţii înăintea mea…
— Dacă ne-ar loa Domnul Prea Sfântu dupe anii care-i avem…
Moaşa se spală pe mâini. E puţin îngândurată, o apasă şi teama păcatului…
Fata e pierită rău. Se vede că n-are putere să lupte. Mumă-sa dăduse Domnului şapte copii şi toţi aveau mâini şi picioare, ochii amândoi şi auz bun. Şi ea dintr-o dată se sperie de nenăscutul care o încerca cu neastâmpărul lui.
— În câte luni?…
— Parcă mişcă, moaşă…
— Şi tu vrei să scăpi de el?
— Păi, altfel?
— Nu-i păcat că Dumnezău dă copii unora ca tine?!
— Eu nu l-am vrut…
— Da ai stat crăcănată…
Fata nu răspunde. Stăruie, apăsătoare, o linişte ca de mormânt. Doar ţiuitul tăciunilor dau de ştire că acolo e viaţă. În pântecele bombat al fetei se mişcă neliniştit cel înţepat cu rădăcina de pătrunjel. O plămădise moaşa în frunte de ţuică. O ţinuse până se pătrunsese cu tăria alcoolului şi acum cerca pântecele nevăzut al fetei care strângea genunchii în disperarea celui neajutorat.
— Mă omoară tata… dacă află. Da’ Ghiţă?
— De ăla să-ţi fie frică că-ţi mănâncă bere-găţile… număi de supărare, că a dat-o la o parte pe cocoana Marta pentru tine. Ce mai femeie! Cine spune să nu te-ncurci cu sărăntocii…
— Da’ Ghiţă e bogat…
— E bogat că l-a lăsat Dumnezău bogat, nu altfel. Ce e pe el şi calea hoţului…
Costina suferă. O doare sau poate doar e speriată. Moaşa îşi vede de lucru mai departe, dar are blândeţe în mişcări. E aspră doar în vorbe. Nu-i place că fata asta frumoasă, săracă, s-a lăsat amăgită de armăsarul de Gheorghe, care are câte-o ibovnică pe unde se duce. Dar ce are ea de pierdut?! Poate doi gologani pe care necăjita asta n-are de un’ să-i dea. Şi nici ei nu-i i-ar veni s-o jăcmănească. Aruncă totuşi o nadă.
— Ai cu ce-mi plăti păcatu’?
— Am, moaşă. Am doi gologani, cât ceri mata. Am aflat io din timp…
— Ştii ce-mi trece prin cap?!
— Ce, moaşă Galbinu?
— Să nu te-mpreuni cu el, ştii tu cum, de vine, până nu te vindeci. Altfel rămâi iar… Fetele sărace o păţăsc mereu… şi-ţi ciurui mitra, iar de te măriţi şi tu, şi-ajungi la casa ta, cu omu’ tău, n-o să mai ai copii. Şi-i păcat, pentru poftele omului, să tragi ponoasele toată viaţa. Una e că te pedepseşte cu bărbatu’ tău juruit şi alta aşa… păcătos…
— Moaşă, nu ştim nimic de el nici eu, nici A din Deal. Altădată măi trimetea vorbă că e bine sănătos, acu nimic.
— A mai făcut el aşa şi-a venit. Da cocoana slujbe la popa Istodor di la Sf. Nicolae şi nu termina bine că omu’ ei era-n prag. Întârzâia şi el pe undeva… Nu strânge picioarele, că nu pot lucra! O să curgă un picuţ de sânge, numa cât trebuie, da cât stai la mine, că nu te las să pleci acuşica, ar trebui să pornească. În trei zile te cureţi că parcă nici n-ai fost greşită! Aşa, stai liniştită, asta nu doare, te doare când… o să urli de durere. Să-ţi pui la-n-demână o sticlă de ţuică şi să bei până-ţi ia cazna. Asta să faci, că eu n-am altă putere. Vezi că aici n-am loc să te ţiu…
— Aia mă omoară, moaşă Galbinu! Mă omoară dacă află că am rămas grea… Mă omoară din nădufu’ că i-am luat omu. Mă otrăveşte…
— Greşeala-i a ta. Nu ţi-ai cumpănit bine pornirile pentru drum lung… Ai luat-o prea pe scurtătură. Ajungi devreme dar nu poţi sta mult. Când vine, dacă vine, cere-i să plecaţi în lume. Coana nu-i de el… Lumea s-a mirat când s-au luat. Ea e cu nasu’ pe sus… Preoteasa a crescut-o-n puf, i-a făcut zestre cât pentru două fete, n-are cum să-l pristineasă pe Ghiţă al tău cu haimanaua din el. Măi ales după ce-a făcut.
— Dar până-acu?!
— Oamenii au un timp de orbire… mai lung decât lighioanele…

*

În balta din marginea izlazului, cu apă din topirea zăpezii, răcăneii orăcăie pe capete. E vremea şi lumea lor. Ascunşi prin florile de gălbează şi ghiocei cu tulpini lungi concertează de mama focului. Fără ei, primăvara nici nu se apropie de sat!
E seara devreme. Oamenii forfotesc prin curţi, pregătesc animalele pentru noapte.
Costina e tare abătută. N-o doare, dar o încearcă în pântece o pornire străină. E ca şi când i-ar fi dat stomacului ceva ce nu-i prieşte şi acum maţele se întorc neliniştite. E şi speriată. Se descoperise fără apărare, cu vipera cu limba despicată deasupră-i!
Muşcă dintr-o cârpă, de teamă să nu se văicărească. Sub ea e un picuţ de sânge. A trecut şi prin salteaua plină cu foi de porumb. Îşi vâră sub mijloc un căpătâi şi-şi ajută pântecele să răbufnească spre afară cu greomântul care-o chinuie. O opinteală de-ar fi şi… gata… Ceva-ceva se desprinde şi dă să iasă din chingi, însoţit de-un icnet scurt, dar nu e vreme chiotului de eliberare. E un strop de sânge curat şi nimic altceva. Cârpa păstrează colţii ei zdraveni. La piept, sfârtecătura cămăşii din ţesătură din cânepă e îmbăloşată şi sărată de la lacrimile plânse din durere şi neputinţă. Greutatea ar trebui să zacă între picioarele ei desfăcute.
Se ridică şi se acoperă, apoi se lasă cu capul pe căpătâi şi cade într-un leşin îndelung. N-a mâncat mai nimic. A rupt un pic dintr-un codru de pâine uscată de pe masă. Noroc c-a încuiat uşa şi Marta n-are cum să vină peste ea. Va intra în noapte cu povara păcatului, încercând-o ca o lespede peste ţâţele pline, care curg şi se scurg prin cămaşa aspră de tort. Din cauza fierbinţelii laptele se usucă repede şi pânza se scorţoşeşte. A avut noroc…
Cade în somn adânc, cu toate că n-ar fi vreme de dormit, şi nici bine nu e, dar cine să-i ţină şi ei socoteală de bine şi de rău, cine s-o înveţe şi pe ea cum e să fii în rândul lumii?! E galbenă ca ceara, brobonită de sudoare rece, cu ochii duşi în fundul capului şi aproape nemişcată.
Ca prin vis aude bufnituri, dar par venite din altă lume, din alt timp. Nu le dă însemnătatea cuvenită, căci e mai dulce somnul, chiar şi aşa în neliniştea sufletului. E furat, scurt, între două neodihniri.
— E pe ducă, spune Marta. Doamne, nu mă lăsa! Că n-am nicio vină. De ieri n-am văzut-o prin curte. Crezui c-o fi plecat la ai ei… De un’ să ştiu că e aici încuiată? Muta asta vede şi aude tot, da’ mie nu-mi spuse nimic. De ce fa, nu venişi la mine, s-o scoatem de aici? Vrei să ajungem la ocnă? se răsteşte ea la slujnica speriată care îşi frânge mâinile. Mi-e să nu-şi fi pus capăt zilelor…
Marta e-nfricoşată. Nu ştie precis ce s-a-ntâmplat şi de asta se furişează spre ieşire, gata- gata să dea bir cu fugiţii. E-n casa ei… Potrivnicia lor, a ei şi a fetei, era ştiută, poate oricine să creadă că ea i-a făcut de petrecanie, dacă se dovedeşte că Costina e moartă. Aşa cum e culcată cu faţa-n sus, trecută parcă în împărăţia cerului,albă ca varul, e şi mai frumoasă,.
Nu-i trece prin cap ce s-a-ntâmplat până nu vine Sabina, vecină cu moaşa Galbinu, care o văzuse pe fată ieşind de-acolo.
— Asta s-o fi dus să se stârpească, coană Marto! Zău aşa. Altfel n-avea de ce intra la moaşa Galbinu! Boala ei… Măi bine cheamă un popă să-i dea ultima împărtăşanie, că n-o măi prinde dimineaţa!

Trecând pe drum, domnu Slătineanu văzuse femeile intrând pe poarta lui Puică. Avu o tresărire de inimă rea. Poate o fi ceva cu Gheorghe… Prea multe vorbe auzise în legătură cu mişcările din ţară ca să meargă liniştit pe drum. Şi-apoi, chiar voia să ştie dacă fata de la ei, care dimineaţă de dimineaţă îi bătea în geam şi-i lăsa o lipie caldă, iar el îi punea în mână doi-trei creiţari, şi pentr-o kilă de lapte, n-a plecat cumva la părinţi acasă.
Intră cu sfială, cu căciula în mâini şi se trase mai la o parte, lângă fereastră, să nu stea-n calea nimănui.
El, ca bărbat, nu se cade să iasă-n faţă şi să cerceteze, dar se putea ca fata să fi trecut în rândul drepţilor, iar creştinele astea să nu-şi dea seama. Aproape că nu-l observă nimeni, şi lui nu-i e necaz, că ştie cum e lumea din satul ăsta, dar de fată-i pare rău şi plânge de-a binelea. Într-un fel se simte răspunzător de soarta ei: mersese cu Gheorghe în satul lui, la părinţii fetii ăsteia şi atunci se făcuse târgul s-o aducă pe Costina fată-n casă…
Domnul Slătineanu tuşeşte mai la o parte, cu mâna la gură. Aerul închis şi mirosul de lapte şi sânge îi trezise un fel de astupare.
— Coană Marto, poate ar trebui să dea cineva o fugă până-n oraş, la vreun doctor, să vină să vadă ce-i cu ea… sau s-o punem într-o căruţă… da’ mi-e frică de zdruncinături… îngaimă el, într-un târziu, fără să mai ţină cont de neclintirea şi de tăcerea acestor coţofene de muieri prevestitoare de rău.