Într-una din relativ rarele întâlniri dintre domnul arhitect H. Domidean și domnișoara Laura, după o lungă plimbare pe străzile lăturalnice ale orașului, acesta o invită cu un glas confuz, ajuns în fața unei case masive, împrejmuite de un gard alcătuit din leațuri de lemn, ascuțite la capete, vopsite în negru, să intre câteva momente întrucât dorea să o prezinte bunei și bătrânei lui mame. Domnul arhitect se temu o clipă că ea avea să-l refuze. Își închipui categoric, dar inundat de o căldură neobișnuită constată, nici el nu-și dădu bine seama de ce, ușor surprins, că domnișoara Laura acceptă cu ușurință propunerea. Străbătură o alee de pietriș care suna plăcut, asemeni unui ronțăit de rozătoare, la fiecare pas pe care-l făceau. Străbătură un hol care avea drept perete exterior un soi de glasvand împodobit cu mușcate, mirosea puternic a flori cu toate că se aflau în decembrie.

Interiorul unei sufragerii mobilate după gustul șvăbesc; asta presupunea lucruri masive, trainice, prin urmare, fotolii de culoare închisă, un pat acoperit de perne uriașe, decorative, pereții împodobiți cu tablouri de familie, o tavă cu ionatane ceruite, o icoană îngălbenită sub care ardea focul veșnic al unei candele. O singură lampă cu un picior metalic, cu abajurul roz, așezată într-un colț, perdele cu franjuri grele, navigând în linii unduitoare, prin aerul călduț, ca niște nave plutind între două ape.

Domnișoara Laura stătea în picioare, plină de sfiiciune, de parcă s-ar fi aflat într-o casă memorială în care fiecare obiect avea o anume înțelepciune și glorie, plutind în mister, și într-o realitate de mult consumată prin care treci cu un sentiment nedefinit de penibil, de panoptic, din care vrei să scapi cât mai repede, să cazi în realitatea ta cu orice preț, oricât ar fi ea de rea. Își aminti de o odaie asemănă-toare, cu păpuși de ceară, care la un moment dat prindeau viață, o viață de ceară, asta însemna mișcare, elementul cel mai apropiat al vieții fiind bineînțeles mișcarea și, abia apoi, gândirea. Domnul arhitect avea o piele cenușie, mată, din care răsăreau fire invizibile de păr, uluitor de subțiri, neobișnuite, un fel de puf blond care se înfiora mereu la cea mai mică mișcare. Mama domnului arhitect trebuia probabil să sosească dintr-o clipă într-alta, și ei, de comun acord, se hotărâră s-o aștepte. Vorbiră fel de fel de nimicuri, își ocoleau privirile până când domnul arhitect o întrebă cu brutalitate dacă cunoscuse un bărbat.

Domnișoara Laura înmărmuri și, gâtuită de revoltă, șopti cu ochii înecați în lacrimi:

„Cum, cum îndrăznești?”

Mâinile i se crispară, și el i le fixă cu privirile intense, încât, deși ea nu le observă, își frânse palmele dureros, le apăsă una de alta, de parcă ar fi vrut să i le distrugă sau să-i distrugă lui acele priviri care-i apăsau brațele. Priviri care nu mai erau abstracte, ci grele, tentacule prelungi, translucide, o pipăiau lacome. El se apropie pășind ușor, elastic, își încleștă degetele pe umerii ei, apăsând-o, și era fierbinte și poruncitor:

„Îmi vei spune, trebuie.”

„Nu, nu, n-a fost nimic, crede-mă, vreau să plec imediat, te rog…”

El se înfurie încet, clocotind de mânie, pentru că totul începea să pară o melodramă proastă, de la intrarea lor în casă se aștepta ca cineva dinafara lor să izbucnească în râs, acel cineva îi privea pe ei, care evoluau prinși pe un ecran cinematografic, într-o sală umedă și împuțită de periferie, o sală în care dintr-o dată o masă de oameni ronțăiau semințe de dovleac, sugeau pofticioși bomboane ieftine, totul duhnea a colonie ordinară, a scârțâit de scaune, palme păroase pe genunchi durdulii de fete împopoțonate, cu toții îi urmăreau… privi în jur cu ură, se liniști când văzu lucru-rile la locul lor, perdeaua grea unduind, mesele lucitoare.

„Spune-mi, spune-mi!” vorbi de data asta tare, cu voce clară, cerea un lucru care se cuvenea, și ea nu avea cum să-l refuze, știa; de aceea se îndepărta ocupându-și vechiul loc, o măsură rece și sever; „E o copilărie ceea ce-ți cer, dar trebuie”.

Ea se simți ca prin farmec dintr-o dată odihnită și i se păru firesc să i se destăinuie, uită imediat de frica în care se zbătuse, fusese o caraghioasă, se simțea femeie, stăpână pe viața ei. Începu să i se confeseze cu brațele relaxate, atentă la odihna nouă în care luneca, în care-și scălda fiecare parte a ei; în timp ce-și vorbea — pentru că el își vorbea, avea minunatul prilej să-și elucideze o anumită perioadă când fusese femeie sau aproape femeie, da, din pudoare excesivă nu îndrăznise să revină asupra acestui episod, culpa o arunca în întregime asupra lui, a lui Domidean, dar vorbea numai pentru sine — își examina conformația picioarelor, arunca lejeră pantofii, juca degetele, le încălzea prin mișcări circulare, mirată de faptul că fiecare falangă părea un obiect grotesc cu o unghie ridicolă, palidă; luate în ansamblu nu spuneau nimic, dar așa, cum le examina ea rând pe rând, păreau niște monștri care-și mișcau capetele rânjite în direcții imprevizibile, și dacă scăpa controlul dintre dimensiuni, trupul i se făcea minuscul, înconjurat în întregime de zece monștri fremătători, ca o floare albă, monstruoasă, ca o glumă sinistră ieșită de sub controlul naturii, era.

„Te vei simți probabil rușinat, nu, nu rușinat, ci, desigur, revoltat, tu, care ești mereu făcut din porniri rigide, controlate până la diluție, dar eu, o biată fată de condiţie modestă, cu liceul făcut nu din dorința de a învăța, ci pentru că așa mi s-a impus, ca să fac o partidă mai târziu, o casă onorabilă, să am întotdeauna o pereche de ciorapi în plus, pentru ca un furou nou să nu declanșeze tragedii în bugetul, în sărmanul buget al căminului, nimic nu-i mai dezolant decât o  femeie prost îmbrăcată, cu chiloții cârpiți, pe care și-i ascunde rușinată de ochii soțului, care, firește, bine crescut, se face că nu bagă de seamă; cum îți spuneam, o biată femeie care plânge în cabina closetului, plină de ură pentru cele ce au — ce puteam să aleg? Decât un bărbat destul de frumos, ajuns la vârsta buneistări, de fapt, nici nu l-am ales și nici nu l-am acceptat, dar din moment ce el a făcut-o și s-a purtat omenește, niciodată nu m-a jignit, nicio-dată nu s-a supărat pe mine, care-l repezeam uneori din dorința de a-l face să sufere, de a-l pedepsi pentru mine. Legătura noastră (nici nu se poate numi legătură și asta ai să vezi mai târziu de ce) a durat aproape doi ani, întreruptă de plecarea lui în străinătate, cu întreaga familie.” Aici domnișoara Laura tăcu pe neașteptate ca și cum ar fi vrut să controleze atenția celui care asculta: Domidean ședea cu ca-pul sprijinit în palme, mult aplecat în față, cu ochii aproape închiși de parcă l-ar fi supărat lumina, și dacă îl priveai cu atenție puteai să-i distingi — așa cum lumina îi învelea obrazul și palmele — puful blond care-l acoperea ca o pul-bere de rugină nemaipomenit de fină la suprafața pielii, „adevărate parcele” de păr care se înfiorau, apoi, tot pe neașteptate, se făceau una cu epiderma curată, întunecată, o scăldau în nuanțe roșcovane, petice de umbră care alune-cau, formau dâre și pante, și forme insolite; drumuri nevă-zute săpau suprafața pielii, culcau din rădăcină acel puf; canale lucioase ca niște brățări îi înveleau încheieturile, îi accentuau pomeții, ascundeau orice expresie, și numai o liniște, o mască de liniște îi solidifica trăsăturile, măști pe care le atârni pe perete, dar care nu vor putea anima nicio-dată zidul de care sunt prinse, nu-i vor dărui niciodată o aparență de viață; măștile vor putea fi albii secate în care sori în agonie își târau razele. Probabil că începu din nou să obosească, „Acum te întrebi ce ai găsit la una ca mine, cu un trecut confuz, dacă cei doi ani se pot numi trecut, și te mai gândești totodată dacă n-ar fi mai bine să mă poftești politicos, în termeni seci, afară. Aș putea să mă ridic singură, dar simt o poftă nebună să vorbesc despre celălalt, să umplu spațiul din odaia asta cu celălalt…” Domnișoara Laura se ridică pe neașteptate și apucă cu aceleeași mișcări imprevi-zibile un măr pe care începu să-l joace preocupată între palme: „Nu mă pricep la oameni, și ceea ce mă uluiește, fără să mă sperie însă, ar fi mereu senzația de reluare, de repe-tiție falsă a episoadelor din viața noastră. Așa cum stăm amândoi aici, eu cu acest fruct învechit în mâini, și tu undeva în spatele meu, nevoiți să ne reluăm din aceleași fraze, de la aceleași furii și limite care ne alcătuiesc, nici măcar nu sunt sigură dacă tu și nu altcineva se află în spatele meu, dar asta nu schimbă nimic pentru mine. Parcă am mai fost aici, parcă am mai trecut acest obiect prin mâini”… Domnișoara Laura începu să plângă subțire, și lui Domidean îi păru extraordinar de comică, încât nu-și putu stăpâni un zâmbet, aşa cum vorbea cu tonuri înalte de parcă ar fi țipat. „…dar îmi este imposibil să-mi amintesc unde și când am mai repetat ceea ce mi se întâmplă acum. Un filozof german susținea că ori de câte ori în el se năștea pe neaș-teptate altceva, o nouă lume, cealaltă care a existat până atunci sucombă cu aceeași violență. Atunci când am citit acest lucru am fost atât de surprinsă, atât de înspăimântată încât am închis cartea aproape reflex, strângându-o în neștire, între mâini șie genunchi. Îmi era teamă că voi înțe-lege, că voi realiza trauma acelui scriitor, că o dată infor-mată despre ceva ce exista în mine dinainte de orice lectură să se împlinească în realitate. Îmi era teamă, așa cum eram plină de mine, de fizicul meu care începea să-și manifeste menirea de femelă, că mă voi descoperi şi se va produce, inevitabil, moartea mea biologică. Firește că acel filozof vorbea despre o lume abstractă, spiritualizată, dar care (eu care aspiram mereu spre curățenie și seninătate aveam trupul unei adolescente chinuită de tulburările pubertății) îmi oferea aceleași insomnii intense, vlăguitoare, mă pier-deam, mă transformam în ceva în care nu voiam. Nu mă mai puteam baza pe acea viitoare ființă spre care mă îndreptam, mă simțeam nedrepățită de renghiul care mi se juca, eram a mea și nimeni n-avea dreptul să intervină… Astăzi raționa-mentul mi se pare catastrofal și cu atât mai naiv cu cât credeam prostește în dreptatea mea. Colegele mele șușo-teau despre anumite întâlniri, își ofereau rețete și sfaturi, circulau broșuri pe care nu le-am răsfoit niciodată, își aruncau priviri complice. Și astăzi mă gândesc cu surprin-dere  — și  lucrul  nu  mi  se părea imposibil — că aș fi putut într-adevăr muri. Dispărând aceea care trebuia să dispară, refuzul meu de a mă transforma ar fi fost fatal, mai puternic decât «lucrările» propriului mea organism, și astfel moartea nu ar fi fost de loc imposibilă. Practicam unele plimbări (acest «practiam» îl făcu din nou să zâmbească pe Domi-dean care, oricum, nu credea nici o iotă din cele înșirate, ba chiar mai mult, începu să se plictisească, inventă un joc, trăgea aerul cu putere pe nări, căutând să facă cât mai puțin zgomot cu putință, asta era regula jocului), singură străbă-team parcurile, nu mă așezam niciodată pe o bancă, ci întodeauna pe iarbă. Intram în vorbă cu oricine, asta îmi făcea mare plăcere, descopeream uimită că în afară de mine și de colegele mele mai erau și alții care trăiau independent de viața mea. Problemele lor pe care le bănuiam, și uneori chiar le obțineam destăinuiri, mi se păreau simple scorneli, simple farse, o dată ce ele nu-mi puneau în pericol existența; mă și miram cum de-i putea preocupa, îi simțeam mai apărați decât mine.

Așa l-am întâlnit pe el, un bărbat de patruzeci și ceva de ani, nu prea înalt, aproape gras, cu o față deosebit de frumoasă și extrem de senină, de o eleganță lejeră, care s-a apropiat de mine și mi-a spus ceva de genul ăsta: «ascultă, domnișoară, de ce te așezi mereu pe iarbă când sunt atâtea bănci în jur?…» cam așa ceva; mi s-a părut teribil de cara-ghios și naiv, am vrut să-l reped, dar i-am întâlnit fața rotundă și uimită, cu un surâs vag, topit pe buzele lui slab conturate, încât am izbucnit în râs și l-am poftit să se așeze lângă mine, «pentru ca să vadă deosebirea», dar el a strâns din umeri  și  s-a îndepărtat  ușor supărat. După câteva zile l-am întânit din nou și ne-am lungit amândoi pe iarbă, pe vechiul meu loc. Nu mi se părea că fac ceva nepermis, chiar dacă lumea care trecea se uita lung la fata în uniformă, așezată pe iarbă cu un bărbat mai în vârstă, care nu-i putea fi, bineînțeles, rudă. Asta mă amuza într-un fel și mă sim-țeam răzbunată pentru insomniile pe care le aveam. Nicio-dată n-am reușit să-mi amintesc ce legătură făceam între amintirile acelea (și dacă exista vreo legătură) și continua stare de farsă, de păcăleală, de care mă simțeam cuprinsă în timp ce mă transforma, atât de vertiginos într-o «străină» de propriul meu organism.”

„Și i-ai spus despre aceste lucruri care te preo-cupau?” interveni Domidean, și domnișoara Laura tresări atât de puternic, scoțând un țipăt, și scăpă mărul din mână; mărul se rostogoli la picioarele arhitectului cu un huruit de sferă grea care străbate un drum făcut din scânduri putrede sau ceva asemănător.