După câteva săptămâni, alungat de un frig devreme cu mâinile îngheţate, împingea uşa odăii din strada L., odaie plasată deasupra ceasornicăriei lui Jo Englezul.. primul lucru pe care l-a  făcut: şi-a  scos  zgribulit trench-coat-ul şi l-a aşezat în interiorul odăii, direct pe parchet, în apropierea ferestrei. S-a aşezat şi el, ghemuit, uşor emoţionat, căutând instinctiv să respire cât mai puţin cu putinţă aerul acela necunoscut cu iz de umezeală şi naftalină, privind în jos. Ştii că odaia era dependinţa unui apartament mai mare, vândut în parte, şi care-i aparţinuse mamei sale.

          …pete cafenii, scurse parcă de pe o bidinea rebelă, împodobeau pereţii, şi mi-au trebuit multe minute ca să înţeleg că, de fapt, ele reprezentau modelul ales de vechii locatari — „nişte vandali”, după cum se exprimase mama — ori poeta numai „criminali”. Toate astea m-au bine dispus pentru un moment şi m-am gândit un timp prietenos la tânăra pereche, studenţi parcă, căsătoriţi într-un moment nu prea bine ales, nevoiţi s-o facă. Tânăra femeie rămăsese însărcinată, pentru că oricât de instruită şi gracilă părea, se ştia foarte bine că întreţinuse încă înainte de de „mariajul nenorocit” relaţii dintre cele mai intime cu prezentul ei soţ. Încetul cu încetul odaia îşi trăda secretele şi doream din suflet să curăţ totul, să şterg totul; eram în fond un străin, aproape un hoţ, intrat în vârful picioarelor. Ruşinea nu m-a oprit să râcâi cu vârful degetului câteva pete de cafea şi urma vechilui reşou rămas acolo împachetat într-un ziar şi totuşi abandonat. Am deschis uşa teracotei şi, dintr-o dată, ca o cascadă s-au revărdat o sumedenie de ghemotoace de hârtie, scrisori şi câteva fotografii îngălbenite. Am înghesuit totul la loc şi mi-am promis că voi curăţa locul acela. Nu era totuşi frumos din partea lor să-şi ardă scrisorile, fotografiile, ca şi cum ar fi dorit să se descotorosească de un trecut blestemat. Am adormit târziu, îmbrăcat, întins pe sofaua grosolană, acoperită de trench-coat-ul meu.

          Cred că nu m-a trezit nimeni. Înainte să aud vreun zgomot am deschis ochii, dormeam încă, îndrăznesc să afirm, şi am continnuat să dorm încă câteva secunde, trupul însă era încordat, muşchii deja tresăriră pregătind forţa activă şi inconştientă a corpului pentru repunerea lui pe verticală în echilibru, dar eram încă inhibat şi totuşi simţeam că foarte curând va trebui să fiu gata să gândesc, să raţionez, să înving moleşeala şi să mă pregătesc împotriva unei posibile frici. Am început să înţeleg totul, să revin la realitate ca şi cum m-aş fi găsit pe fundul unei ape şi, prin zvâsnete calculate, calm, ştiam că trebuie să asigur organismului respiraţia, şi că orice fel de panică m-ar pierde şi tocmai panica îmi întreţinea calmul, crispat, raţional, ochii larg deschişi: apa devenise tot mai albă, mai luminoasă, iar suprafaţa se distinge nesfârşită, albăstuie, o ieşire în alt mediu: eram treaz, conştient, culcat însă, şi atunci paşii pe care îi aşteptam (cum de nu mi-am dat seama de la început că îi aşteptam) se auziră clar, ritmici şi liniştiţi ca un dans demonstrativ, şi atunci paşii am fost mândru şi transfigurat că-i aşteptam şi că nu-mi era teamă. Uşa s-a deschis şi acel cineva a întrebat cu o voce egală, baritonală: e cineva aici? şi în acelaşi timp a aprins lumina pentru că ştia prea bine unde se găseşte întrerupătorul.

Era Golm, tatăl meu  …mama mea putea trece drept o femeie înaltă cu un fizic care-şi etala corectitudinea cu ostentaţie în tot ceea ce făcea (chiar şi atunci când vorbea, ori privea într-o carte, pentru că părea că nu citeşte, ci numai priveşte, admiră, studiază paginaţia, formatul grafic al cărţii, într-atât era de încordată, atentă la poziţia înclinată a cărţii, la întoarcerea filelor punea mult simţ igienic, curăţenie — aş spune; orice fel de carte ar fi susţinut în mâini nu-i schimba expresia feţei, ci doar degetele lungi şi extraordinar de expresive şi nuanţate, care tresăreau în momentele cele mai neaşteptate, se încordau; adeseori, privind-o pe ascuns, hoţeşte, mă îndrăgosteam  de  mâinile ei. Degetele i se relaxau lungin-du-se, iar sângele năvălea sub unghii colorându-le în rozul cel mai aprins cu putinţă, şi nu o dată l-am surprins pe Golm ţinând mâinile ei lipite de tâmplele lui, îngenunchea, şi, fireşte, poziţia lui de abandonare părea patetică, vetustă, un cavaler al Tristei figuri, iar mama cu mâinile părea că-l respinge, dar clipa care urma să-l împingă şi să-l lovească întârzia. Ea, cu buzele strânse, neliniştite, cu ochii complet albi, sticloşi, trecea pe lângă el, aluneca de parcă ar fi fost un obiect oarecare, neimportant, util numai în unele momente. Ceea ce se contura în mintea mea era nu chipul ei, ci tocmai acele mâini cu pielea întinsă şi casabilă, un alb odihnitor licărind prin ţesuturi, mâinile ei ca un susur, orice mişcare devenea muzicală ca şi cum mâinile ei erau fibre sensibile şi vibratorii, ciudat era că pe ce se aşeza mâna primea — oricare ar fi fost acel obiect — o personalitate, era însufleţit numaidecât, vibra în sute de rezonanţe nebănuite, de asta numai dacă priveai ascuns, hoţeşte, felul cum aşeza palmele, cum degetele se încleştau pe rând, unghiile rămâneau insule uscate, lucitoare, bântuite de secetă, obiectul cuprins se mula după forma acelor palme, devenea mai puţin aspru, miraculos, se transforma într-o existenţă insolită, tulbură-toare şi care te înduioşa. Nu mă iubea pentru că eram cel mai nedorit lucru din viaţa ei, cu toate că la o analiză mai sensibilă nici măcar nu făceam parte din viaţa ei, o dată ce mă ocolea, ci pur şi simplu nu mă remarca, nu vorbea despre mine, eram cel mai nereuşit lucru pe care-l făcuse chiar şi împotriva voinţei sale. Prea înalt, înalt şi stângaci, părul lung, căzut peste urechi, îmi haşura fruntea, tâmplele, şuviţe groase şi neascultătoare îmi dădeau un aer de nepu-tinţă, de sperietură, de „oaie râioasă”, mereu prin colţuri cu bărbia iritată de coşuri, dar ea nu m-a surprins niciodată zâmbind atunci când buzele mele golite de sânge dezveleau linia albă a dinţilor şi pielea mi se încreţea în jurul ochilor; întotdeauna ochii mei au fost ochii ei. Dacă priveau pe cineva, acela nici măcar nu ştia că e privit, şi tot aşa imaginile ce le înghiţeam erau şterse, false, golite de căl-dură, de culoare, priveam doar ca să văd unde calc, iar tablourile mi se păreau golite de sens, nişte copii infantile, inutile.

Îndepărtarea mea a început nu cu cea fizică; a început prin a nu mai se rosti numele, a nu se vorbi de mine: Golm era cel mai neînsemnat obiect de pe suprafaţa pământului, şi eu nu-i doream bunăvoinţa pentru că era prea slab. Totuşi era un nume în spatele căruia se ascundea soţia lui, mama mea; Golm era ceva curat şi bine întreţinut, aproape estetic, era bărbatul ei şi al casei noastre. Aşternutul şi-l împărţeau foarte rar, şi cred că ea o făcea tot din acel instinct igienic de servire credincioasă a organismului: „Mama ta nu-i o femeie, ea e cu totul altceva — mi-a scris pe coperta unei cărţi Golm; să nu înţelegi greşit, cretinule. Şi să nu ne mai urmăreşti”. Am fost atât de înspăimântat încât l-am  evitat aproape o lună, cu toate că-i simţeam privirile şi zâmbetul apăsându-mă între umeri. În această perioadă Golm se pur-tase odios, totuşi nimic nu-i anunţa rătăcirea. Bineînţeles că avea pasiuni, dar şi acestea existau pentru a-i fi aservite lui, pentru a-l sublinia violenţa cu care se reîntorcea a visele lui falaciose, aparţinând trecutului. Golm se hrănea din trecut pentru a renaşte drept şi robust (această aparenţă de robus-teţe era, de fapt, un exerciţiu care-l preocupa mereu) în prezent. Cele trei scrumiere ale lui, nişte fetişuri secrete, vicii abjecte şi tăinuite cu stricteţe, scrumiere ghiloşate cu suprafeţele masive, colţuri lustruite asupra cărora cădeau ghirlande şi forme aciclice din bronz turnat, orfevrerie minuţioasă, pudrată de un praf pe care el evita să-l şteargă. Scrumiere pe care le aşeza toate trei pe covor la picioarele lui reumatice şi, răsturnat în spain, le contempla cu obrazul plecat pe umărul drept, înţepenit într-o mişcare oprită la jumătate: obrazul lui căpăta acea dăruire fanatică, febra încremenirii, încât broboane minuscule îi umezeau lobul urechii şi rădăcina nasului. Sfârşea prin a închide ochii, pleoapele-i cădeau dintr-odată, două cuţite de ghilotină re-pezi şi tăioase, pocnetul straniu, iar jetul de imagini absorbite de ochii lui, tăiat brusc, devenea un întuneric lichid, opac. Atunci am descoperit că el nu GÂNDEŞTE. Golm PLÂNGEA. Am fost singurul că el a remarcat asta, zguduit în apropierea lui, el: sublim şi febril, acoperit de transpiraţie, nemişcat, nemişcat. Poate că era o reîntoarcere la rudele lui, strămoşii lui. Mâinile sale erau respingătoare tocmai pentru că, pietrificate şi golite de lumină, sânge, căldură, atârnau îngropate în catifeaua neagră, mortuară, a fotoliului. Era pământ şi se reîntorcea la morţii săi pe care nu i-a cunoscut poate nicicând (afară de acele scrisori îngălbenite, infecte, însemnări ale unor dispăruţi, caractere uriaşe, puerile, aruncate pe hârtii fragmentate, decimate de praf, firişoare străvechi de tutun lipite de ele), morţii pe care îi diviniza numai din teama absurdă de a nu se reîntoarce, ei, stră-moşii, în rânduri tăcute, nesfârşite, o mulţime de siluete întunecate, fumurii. Din fericire erau dispăruţi, aşezaţi, ori poate aruncaţi în pământ, inelaţi în inerţii, striviţi sub uriaşe pietre, masticaţi în măruntaiele pământului, morţii fără şan-se, pradă flăcărilor reci, cu oasele lor fluorescente, golite de adevăr, plutitoare, care s-ar fi înălţat imponderabile, sfidând oricare lege dacă n-ar fu fost captive printre pietre. Şi morţii cei mai apropiaţi de viaţă, câteva luni sau câţiva ani, când încă puternici sau chiar bolnavi, putrezi pe dinlăuntru, dar se mişcau, respirau, aveau opiniile lor, ei — astăzi — pradă viemuielii şi duhorii, arderilor mocnite, ei, care nici măcar nu ştiau că sunt morţi, înconştienţi fără memorie, fără durere, fără urmă…

Pe trei din aceşti dispăruţi îi cunoscuse chiar el: îi aparţineau.

Karel, rudă îndepărtată, prin alianţă, născut într-o provincie a Ungariei. Sfârşeşte pe un drum obscur de ţară, cu faţa podidită de sânge, mirosind a alcool, cu obrazul des-figurat de echimoze întinse. Se constată un traumatism cranian cerebral — moare înainte de a se încerca vreun ajutor.

Timofte nonagenarul, tatăl lui Golm şi bunicul lui Octav, sprinten şi cam într-o ureche, îşi dă duhul ca un patriarh într-o dimineaţă cenuşie de primăvară cu lumânări aprinse de propriile sale mâni, cu storurile lăsate, bolborosind rugăciuni.

Cel de-al treilea fiind o femeie, sora lui Golm, mai în vârstă cu opt ani. Ultimul nume al ei fiind doamna Isac, doamna Matilda Isac; ultimul soţ un oarecare Isac, pro-prietari de stupi şi pensionar. Doamna Matilda Isac trăia încă alături de soţul ei în oraşul S. Dar pentru Golm ea era de mult trecută în rândurile celor morţi, altarul în care ardeau nevăzute flăcările lor erau acele trei scrumiere, iar a patra — pentru că mai exista una, ultima, identică cu celelalte — zăcea închisă într-unul dintre sertarele camerei lui Golm, niciodată scoasă la lumină. Era scrumiera ei.