Început de februarie. În faţa Palatului Sina, aburii de la gura cailor, frumos înhămaţi, cu hamuri colorate, ca de sărbătoare, încălzeau parcă gerul stăpân pe piaţa Hohe Markt. Unele după altele, familiile aristocrate, de rang înalt, coborau din trăsuri într-un ritm aproape dirijat. Se întreceau blănurile dintre cele mai scumpe iar hoch zylinder-ul şi papioanele bărbaţilor intrau în competiţia subtilă a bunăstării. Frigul nu împiedica nici valurile de parfum să se amestece într-un graţios îndemn la distracţie.

         Lacheii, de o parte şi alta a scării de la întrarea în  sala de bal, primeau musafirii şi, totodată, se îngrijeau ca nimeni să nu fie neglijat.

         Angajat să compună muzica pentru dans, nimeni altul decât Johann Strauss, tatăl.

         Fericit până peste măsură, Simon Sina stătea alături de ilustrul muzician, încântat şi plin de nerăbdare să audă primele acorduri. Tot ce aflase deja era că Helen Polka, ce urma să inunde în seara aceasta sufletele şi fastuoasa sală de dans, fusese compusă de maestrul „Dunării albastre” pentru violin, clarinet şi pian.

         Toată iscusinţa Baronului parcă nu era îndeajuns. Combinată cu o oarecare timiditate, apropiindu-se de maestru, începu să-i vorbească. În glasul lui tremura ceva, un ceva pe care Strauss cu diapaozonul sufletului său îl percepu.

         – Excelenţă, neliniştea Dumneavoastră mă face să mă simt stingher. S-a întâmplat ceva? Aveţi, vă rog, amabilitatea să mă lămuriţi!                  

La aşa o întâmpinare prietenească, Sina îndrăzni.

         – Vă rog, maestre, în momentul când veţi face dedicaţia acestei minunate compoziţii baronesei Maria Sina de Hodoş şi Chizdia, să aveţi bunăvoinţa a nu fi surprins de faptul că această Marie nu face parte dintre doamnele şi domnişoarele Sina. Am rugat-o şi convins-o, în acelaşi timp, pe soţia mea, căreia iniţial am dorit să-i dedic această polkă – ştiţi bine, pe doamna mea Iphigenia, o mai cheamă şi Maria – să mă înţeleagă. Vreau să recuperez un suflet rănit. Este vorba despre o tânără fără trecut, dar, sper cu viitor. O chemă tot Maria.

         Compozitorul se miră de gestul nobil al Baronului. Dar mai mult de înţelepciunea doamnei sale.

         – Bine, bine, dar tânăra domnişoară nu face parte din distinsa dumneavoastră familie. Baroneasa Maria este una singură şi aceea este distinsa Doamnă Sina.

         – O să vedeţi, maestre, câte răutăţi vor apărea în ziarele de mâine despre această dedicaţie. Dar, de fapt, la toate donaţiile mele, în multe alte împrejurări, au fost suflete mici care m-au invidiat şi m-au denigrat. N-am ţinut  niciodată cont de ele. Da, fata aceasta va face parte, într-un fel, din familia mea. Este o datorie veche şi onoarea nu-mi permite să mă joc cu aşa ceva.

         Între timp, forfota creştea, acordurile instrumenteleor, în surdină, pregăteau începutul…

         Nimic nu ar mai fi de povestit, decât că, în clipa în care Johann Strauss ponunţa ultimele cuvinte ale dedicaţiei – Hodoş şi Chizdia, fata, îmbrăcată de data aceasta în culorile condiţiei ei, s-a transformat brusc într-o fată cu adevărat frumoasă. N-a înţeles întocmai ce i s-a întâmplat, atâta doar că mirosul de liliac alb de pe dealul din satul ei a coborât în ungherul cel mai ascuns al fiinţei, într-o mişcare către bine. Palmele nu-i mai erau ude de transpiraţie, tocurle nu-i mai jucau feste, iar cei care o priveau uitaseră, pesemne, de săbiile din priviri. O atingere scurtă pe umăr o trezi complet la realitate.

                                                     ***

         Ferestrele sălii de clasă dau spre curtea interioară a institutului. Înainte de a începe cursurile, Maria priveşte statuia femeii fără nume, pe care o ajută profetul cu nişte vase cu ulei. Nasul i se lipeşte, fără să îşi dea seama, de geam şi gândurile care îi trec prin minte vin cu repeziciunea ploii. Nu le poate opri. Domana Iphigenia o înscrisese la acest institut de menaj, de pe strada Johannesgasse, numărul 15-17, cu numele Savoysches Damenstift. Fetele care aveau parte de această educaţie erau doar tinere aristocrate. Geny a reuşit să o trecă pe lista lor, ca fiind tutorele ei.

         – Doamne, îşi spuse fata, câte lucruri noi am învăţat! Şi cât de uimită am fost prima dată când am intrat pe poarta înaltă, din lemn maro, a şcolii.

         Deasupra ei, doi lei din piatră, sprijiniţi pe picioarele din spate, ating cu  labele din faţă două medalioane pe care scrie ceva, apoi fructe şi flori, tot din piatră –un  decor bogat, ce îi oferă celui ce intră pe poartă sentimentul că o anumită putere îl apără.

         În chiar prima zi, în sala numită Installationssal, frumuseţea mobilierului, bufetul înalt, cu picioarele din lemn sculptat, oglinda, aproape cât un cearceaf, cu o ramă lată cu flori şi păsări, m-au făcut să înţeleg că ori mă lupt să intru în această lume, ori cele ce le ştiu de la mine de acasă îmi vor rămâne ca un tavan dincolo de care n-am să cunosc adevăratele culori ale lumii. Stăteam la rând pentru a fi înscrise în clase. În faţa mea, o domnişoară, cam de aceeaşi vârstă, pe nume  Hanelore, purta ciorapi fini din mătase şi o pereche de pantofi din lac negru, ce se închideau cu o baretă subţire peste laba piciorului. Cum păşea în faţa mea, o adiere de parfum de lăcrămioare îmi împrospăta respiraţia. Purta pe mâna stângă, ieşit puţin de sub manşeta bluzei albe, călcate şi scrobite proaspăt, un lănţişor subţire din aur, carea avea la încheietoare o literă. Era H, de la numele ei, de bună seamă. Cu ea, de fapt, m-am împrietenit cel mai tare. Am fost surprinsă că nu este deranjată de germana mea proastă şi, mai ales, atunci când am întrebat-o dacă vroieşte să stăm în aceaşi bancă, în loc de răspuns a înclinat uşor din cap, zâmbindu-mi atât de afectuos încât, din momentul acela, m-a cucerit.

         Doamna profesoară intră în sală, noi, în linişte, fiecare la locul său. Ne ridicăm, salutăm şi sunetul băncilor, în momentul în care ne aşezăm, este atât de egal şi scurt, de parcă ar fi răspunsul unui sunet de diapazon. Hanelore mă priveşte şi, cu ochiul stâng, îmi face un semn de încurajare.

         „… Astăzi vom vorbi despre o bună menajeră, care va da, de cu seară, ordinele bucătăresei şi lista de mâncăruri pentru ziua următoare. În fiecare bucătărie să domnească punctualitatea cea mai mare; mâncărurile să fie, la ceasul fixat, gata pentru preparare şi serivre.

         Bărbatul adună cele necesare traiului, iar buna lor întrebuinţare şi întreaga economie interioară a casei este de competinţa şi atribuţiunea femeii. Prima datorie a unei bune gospodine este ştiinţa şi îndemânarea de a pregăti hrana necesară, fie ea singură, la nevoie, fie ca să poată conduce şi exercita un control serios asupra acelei persoane care pregăteşte mâncărurile. Căci, de la felul alimentelor şi de modul de a se hrăni, atârnă în prima linie sănătatea tuturor membrilor familiei şi, în special, buna educaţiune fizică a copiilor, care este temelia educţiunii morale şi intelectuale.

         Astăzi vom vorbi despre un posibil meniu, mai deosebit, pentru sărbătorile de Paşte:

                                      supă de bere

                                      sos de melci

                                      ragout delicios

                                      pui cu prune

                                      pulpă de berbec, preparată ca vânatul

                                      strudel cu cafea

                                      cozonaci şi punch românesc.”

         La auzul cuvântului „românesc” Maria tresări. Dintre toate, Maria mai auzise de pui, de prune, de strudel. Dar nu cu cafea!  Ci doar aşa cum făcea Lissy tante, cu măr proaspăt ras.

         Iarăşi îi veni în minte casa ei. Da, casa de la Charlottenburg,  cu cuina ei mică – aşa i se spune la bucătărie prin părţile locului- cu şpoiertul din fier bătrân, cu oala din pământ pentru sarmale… O clipă îşi pierdu atenţia. Ba, mai mult, închise ochii şi iarăşi imaginea mamei îi veni în faţă. O vedea cumva mai mică, mai bătrână, uşor adusă de spate, de atâta amar de muncă. Dar era ea. Oare mă înţelege? Oare mă condamnă? Mi-e dor de îmbrăţişarea ei, chiar dacă degetele îşi ascund pielea aspră după umerii mei!

         Uneori, depărtarea mă doare. Am ales să zbor. Numai să mă ţină aripile!

         Ghiontul colegei mă atenţionează. Continui să scriu, cuminte, în caietul pe care mi l-a dăruit Doamna mea. Pe copertă, jos, în colţul din dreapta, gravat, ca o monogramă, litera S.

                                            ***

         Toamna muşcă din frunzele încă nepregătite. Un vânt subţire, ca un fior, învăluie corpul tânăr al fetei. Se-ndreaptă către strada Fleischmarkt, unde, de multe zile, vroia să intre în Biserica greacă, să se roage. Simţea nevoia unui răspuns pe care singură nu şi-l putea da. Clădiri înalte, curate, vitrine încărcate de lucruri scumpe, o acopereau parcă cu măreţia lor. Una din fetele de la bucătărie îi descrisese biserica, abia aştepta să o descopere. Ajunse la intrarea în vestitul cartier grecesc. La numărul 13, se înalţă semeaţă clădirea Bisericii. Părea mai degrabă o clădire foarte înaltă, care fusese transformată în părţile superioare. Râuri de cărămidă roşie alcătuiau faţada, împodobită cu arcade la ferestre. Deasupra uşii de la intrare, icoana mare cu Sfânta Treime binecuvânta pe cei care veneau.

         „Inima mea bate, îşi spuse Maria, abia de mai pot să o stăpânesc. Calc cu picioarele pe pământul pe care l-am ştiut de mică. Recunosc totul: Sfânta Fecioară, Ioan, apostolii, altarul, icoanele pentru închinat. Recunosc biserica ortodoxă de la mine, de la Chizdia. Baronul mi-a povestit că este construită de bunicul lui, primul Baron de Sina. Motiv pentru care, aici, înăuntru, există o placă din marmură, unde este pomenit numele binefăcătorului. Ştiu de acasă că cei ce construiesc biserici sunt pomeniţi la Sfintele slujbe, din neam în neam. Uite placa! Da, nu înţeleg prea bine, dar recunosc cuvintele Freiherr Sina. Doamne, cui să mă rog? Dacă m-aş închina şi aş săruta covorul, mi-ar fi primită rugăciunea?” Brusc însă o tristeţe umbri faţa Mariei. „Ce sunt eu de fapt? O paiaţă, pe care au îmbrăcat-o în rochie de bal să-şi amintească de o doamnă sau sunt fata simplă de la ţară, din Banat, dornică să-şi lepede straiele de servitoare şi să ajungă mai sus?

         Sunt nebuna îndrăgostită de Ianis, care m-a făcut mincinoasă. Da, cred că dorinţa de a fi lângă el m-a împins să vin aici, la Viena. Nu ştiu ce se va alege de mine! Oare ce gândeşte doamna Iphigenia! Să mă mărite, poate, cu un servitor de la palat, care are puţină rânduială! Dacă şi-ar imagina unde tind eu! Chiar dacă m-a jignit, cum m-a făcut mincinoasă, nu mă supăr, este jarul care mi-a încălzit sufletul în nopţile de nesomn, este taina care mă ajută să merg mai departe. Şi, totuşi cum să fug, am să mă întorc acasă. La vaca din grajd, la Lampi, am să o mulg şi am să plâng, acolo nu mă vede nimeni.”

                                                ***

         Am ieşit din Biserică şi, cu bucuria unei limpeziri sufleteşti, simt un zâmbet tihnit pe buze. Fac câţiva paşi pe Fleischmarkt şi adulmec o aromă de cafea, care mă face să-mi îndrept ochii înspre cădirea de vizavi. Este cafeneaua-restaurant Sina. La numărul 20 o mică placă rotundă din metal atârnă pe un braţ din fier forjat. Este desenat conturul sumar al Catedralei Sfântului Ştefan şi Roata cea mare din Prater. Scrisul urmăreşte o linie curbă cu textul Caffé Restaurnat Vienne 1828.

         Intru şi mă aşez la o măsuţă, de unde puteam privi, în linişte, tabloul lui Iorgu Sina. În acelaşi timp observ, prin vitrina care mă separă de zarva de afară, trecătorii şi caleştile care vin ca un flux.

         Soseşte cafeluţa, cu tot dichisul, aburul acela inconfundabil îmi inundă nările, apropiu pleoapele unele de altele şi intru într-o stare de bine, ca un început de visare. Deodată, chelnerul se apropie şi, cu un gest discret îmi înmânează un şerveţel împăturit, prin transparenţa căruia se descifrează un scris. Ochii lui îmi redirecţionează privirea spre alţi ochi.

         Îi privesc, mă electrizează o forţă îndreptată spre mine.

         Cu amândouă mâinile, grăbită, împing farfurioara cafeluţei neatinse, şi, tremurând, deschid şerveţelul. Scria: „Armânil’i nu-au chimeri maşi ti umpleare…” (Armânii nu se bat doar pentru aur).

         Ochii aşteaptă un răspuns. Cu creionul dermatograf, pentru că în geantă nu aveam atunci nimic altceva la îndemână, scriu pe şerveţelul de sub farfurioară: „El’i suntu anvitaţi si s-li gulească

  Un zbor di alăvdare fără s-grească…”( Ei îşi deschid şi pungile uşor. Să-şi lumineze-ntregul lor popor).                                                     

Băiatul care serveşte observă jocul nostru, îmi ia şerveţelul şi îl duce la masa cealaltă.

Baronul Sina deschide, citeşte şi, fără să se mai uite în direcţia mea, scrie: „Când vor si-amintă-a minţil’ei viştare.”( S-aducă faima peste aceste coclauri).

Ne ridicăm amândoi în picioare, părăsim măsuţele unde fuseserăm dintâi şi, în linişte, ne aşezăm la o a treia masă. N-am îndrăznit să întind mâna. Cu toate că aşa se făcea. Aşteptam să-mi provoace el gestul. Îl intuiam cum era cu înfăţişarea din anul 1858, când Baronul Simon Sina făcuse prima şi cea mai mare donaţie, de optzeci de mii de forinţi, pentru ridicarea sediului Academiei de Ştiinţe a Ungariei.

         Îndrăznesc, totuşi, şi întind mâna. Gestul meu fu răsplătit fără ezitare. Simt o palmă caldă, catifelată, care îmi prinde degetele, nu mi le strânge, ci le acoperă cu cealaltă mână, în semn de încuviinţare, însoţită de invitaţia de a ne aşeza din nou. Să răsfoim secolele împreună.

         Are părul uşor cârlionţat, brun spre castaniu, tunsoare scurtă, puţin trasă deasupra urechii, şi cu cărare. Ochii, deschişi la culoare, au o privire blândă, îngăduitoare. Nasul şi pomeţii bine făcuţi. Barba, nu prea lată, numai cât bărbia, ajunge aproape până la primul rând de şnururi ale brandemburgului. Poartă o haină din catifea verde-închis, gen tunică, iar şnururile groase sunt mărginite de o parte şi alta de nasturi ovali din os şi câte trei bucle din broderie foarte fină. Sunt patru rânduri de şnururi bine răsucite, cel de sub bărbie este cel mai lung, apoi în ordine descrescătoare celelalte trei, ultimul, spre talie, scoţându-i uşor în evidenţă o siluetă nu prea subţire.

         – Aş vrea să-mi povestiţi, domnule baron, mă aud de parcă glasul meu ar fi străbătut un tunel al timpului- întâmplarea cu tânărul pictor, devenită anecdotă circulând în presa pariziană.

         – Îl cunoşteam mai demult pe tânărul pictor şi l-am rugat să-mi scrie ceva în album. Trebuie să vă mărturisesc, în treacăt, că ţin foarte mult la acest jurnal, martor al atâtor creşteri şi descreşteri din viaţa mea. Iată ce a scris tânărul: „Daţi-mi un împrumut de o sută de mii de franci, domnule Sina, şi uitaţi-mă pentru totdeauna.” Ştiţi ce i-am răspuns? „Dumneavoastră sunteţi mult prea drăguţ ca să fie necesar să vă uit – şi mult prea talentat ca să vă ofer ocazia pentru lenevire”. Dar stăm de vorbă fără o cafea? Sunteţi invitata mea!

         Mi-am redobândit confortul interior, mă simţeam aşa de bine, o vagă presimţire îmi spunea că voi afla din raiul şi iadul acestui om lucruri pe care nicio altă cronică scrisă sau vorbită nu mi le-ar fi dezvăluit.

         – Stimată doamnă, Vă rog să-mi permiteţi să aflu numele Dumneavoastră, să ştiu cui mă adresez. Un ton elegant, uşor şarmant, trădând o evidentă bucurie a întâlnirii.

         – Numele meu este… Şi în clipa în care am vrut să pronunţ prima iniţială, cu un gest neprevăzut mă întrerupse.

         – Nu, nu vreu să aud niciun nume, se răzgândi. Am să vă numesc Verişoara Timp. Ţin foarte mult la tot ce este legat de familie şi, în felul acesta, voi nota în album această întâlnire cu sertăraşele timpului; nu că aş fi uitat de ele, dar este bine, din când îm când, să scăpăm de praful memoriei.

         În sfârşit, reuşesc să sorb din ceaşca de cafea, proaspăt adusă. Un ceas de perete cu pendulă bate tic-tacul lui. Tăcem. Se aude numai ireversibilul.

         – Pentru că aţi ieşit din biserică, doar ce v-am văzut prin fereastra cafenelei, am să vă povestesc un sentiment pe care l-am trăit nu demult, la slujbă. Era duminica bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Îmi amintesc, pe drumul spre casă, îmi rămăsese în urechi strigătul bogatului: „Părinte Avram, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie.” El, bogatul, nu avea nume. Dar săracul avea… Nopţile îmi răscolesc şi mie ştiutele şi neştiutele despre curajul, îndrăzneala şi dramele celor duşi, ai mei.

         Se spune că bunicul, primul Baron Sina, a avut o avere uriaşă, pe care ar fi dobândit-o din banii depuşi la banca lui, Banca Sina, de către Ali Paşa, înainte ca acesta să fie omorât. Paşa din Ianina, care a pârjolit Moscopole. Alţii spun că îndrăzneala lui de negustor şi comerciant ar fi adunat atâta avere. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Vezi, dragă Verişoară Timp, cum nopţile mele sunt bântuite uneori de teama „limbii uscate de sete” a bogatului nemilostiv? Milioanele moştenite de la tatăl meu, al doilea Baron de Sina, nu le-am înmulţit, nu am vrut să mai „car apă în mare”.

Tor ceea ce am studiat aici, la Viena, artele şi filosofia, m-au despărţit de goana după aur. Desigur am fost onorat primind scrisoarea care confirmă că sunt membru director in Academia de Ştiinţe a Ungariei. În acelaşi timp, la moartea tatălui meu, în anul 1856, mi-amintesc- preotul catolic nu a vrut să ţină slujba de înmormântare. Ştiţi ce a spus: „Noi catolicii, pe cei de altă religie îi considerăm animale, pe care le vom trimite în iad”. Da, era episcopul de la Vácz, în parohia catolică din Gödöllő. Dar nu l-am ocărât sau pedepsit pe preot, din contră i-am mărit salariul cu două sute de forinţi.

Un fior rece îmi trece prin şira spinării. Vroiam să-i mut gândurile la Gödöllő, să-i amintesc de bal, când mă uimeşte cu prietenia lui cu Barabas Miklos.

În 1857, marele artist pictează pentru noi pânza Gödöllő şi echipajul cu cinci cai”. Eram cu Anastasia, fiica mea cea mare. Caii, în galop cadenţat, copitele parcă nu ating pământul şi vizitiul, cu hăţurile în mâna stângă, îi dirijează. Vântul umflă pânza mânecii drepte, ridicate pâna la nivelul umărului, îndreptate spre castel.

Şi viaţa este un galop. Atâta că, mâna care îl dirijează nu este întotdeauna pe înţelesul nostru.