Poet, romancier, eseist, politician, creator fervent de conținut pe rețelele de socializare, Paul Purea nu se numără printre scriitorii aflați în grațiile criticii literare. Aceasta, în pofida faptului că, de la dublul debut din 1994 (Nesomnul Iubirii (I) sau timpul dintre mine şi spaţiu și Nesomnul Iubirii (II) sau spaţiul dintre mine şi timp), el a publicat, în România și în Germania (țară în care a trăit câteva decenii bune), peste patrusprezece cărți de poezie, două romane și o culegere de eseuri. Explicația trebuie căutată, înainte de orice, în aspectul cu totul neobișnuit al aparițiilor sale editoriale și/sau publice, titlurile cărților, sofisticate și, adesea, șocante (Ochiul din ștreang, Goluri sinucigașe, Come dansând, Chiriaş între greieri şi lilieci, O iubire pe laptop şi câteva poeme în carne, ca să citez doar câteva exemple),vorbind de la sine despre receptarea dificultoasă a poetului. E de domeniul evidenței că Paul Purea nu a fost niciodată un autor ușor de citit, ba, dimpotrivă! Manevrând cu dexteritate un limbaj ce amestecă termeni comuni cu sintagme anatomo-fiziologice, oscilând între un discurs obliterat, adesea în vecinătatea dicteului suprarealist, și rostirea sibilinică, încifrată până la limita suportabilității, poetul a obstruat de la un volum la altul arterele creației sale, aducând-o, în culegerea cea mai recentă*, în pragul unui ezoterism sui generis, abscons, greu penetrabil. A încerca să descifrezi tribulațiile dindărătul unei asemenea poezii echivalează cu o spectaculoasă aventură pe tărâmul supozițiilor, al ipotezelor relativ riscante, al prelungirii în imaginar a imaginarului. Pragmatismul și concretețea statutului profesional al poetului (specialist în chirurgie viscerală, toracică, traumatologică și de gastroenterologie) apar convertite exact în opusul lor, între cele două extreme aflându-se doar credința (cea religioasă și cea literară, deopotrivă) și viziunea teleologică asupra umanului, deconspirate astfel de autor, într-un interviu la apariția romanului St. Johannes Hospital, între cruce și bisturiu: ”Religia a avut (pentru mine, n.n.) un rol foarte important. Religia înseamnă Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu așa cum uneori îl percep oamenii – un individ bătrân cu bastonul mână și cu barbă albă. Dumnezeu înseamnă o energie puternic pozitivă pentru mine, salvatoare întotdeauna. Acesta trebuie să fie Dumnezeu în percepția omenească”. Altfel spus: termenii cheie ai acestei creații trebuie căutați printre cele trei instanțe existențiale absolute adoptate de Paul Purea: insomnia – ca stare de perpetuă și neobosită veghe, crucea – ca simbol etern al supremației credinței și umbra – ca dureroasă și chiar tragică asumare a vulnerabilității și fragilității ființei umane, dar și ca simbol etern sl supraviețuririi. Ele definesc, la limita confesiunii indirecte, atât în cartea anterioară, Acufene. Vremea bufnițelor din ureche (2020), cât și în cea de acum, reperele fundamentale ale biografiei medicului și, totodată, a poetului, trăitori perpetuu între furcile caudine impuse de un destin în care fiecare clipă înseamnă, în egală măsură, șansa triumfului ori, din contră, spectrul unui eșec de proporții catastrofale.

   Literatura pare a fi pentru Paul Purea un mod de (auto)purificare, o formulă de eșapare din chingile cotidianului dominat și suferință și durere, o modalitate de a compensa inevitabilele nevroze și energii negative acumulate în viața de fiecare zi prin expandarea, într-un alt spațiu, ficțional, a teribilelor tensiuni acumulate în lupta nesfârșită cu boala, cu destinul, cu moartea. Viziunea e una apocaliptică, stă să explodeze în orice clipă, e incandescentă, agitată, mistuitoare. E traversată fără încetare de fantasmele și angoasele unor amenințări difuze: ”amețeala căldurii din sud tremurătura țâșnită/ din nord/ măsurata răsărire de blană nemăsurata migrare/ în paradigma schimbrării din preajmă/ și neam -// mersurl pe două călcâie stăpân pe potecă/ și fapt/ arc și săgeată între roată și cerul stelei/ polare/ dezmățate galopuri îmbrâncind valuri/ și rosturi/ vânt bântuit de perfide sirene -// goană scăpată din lanț între copita și coama/ de cal/ între lemnul plutind și vâsla pe ape/ alergând nesomnul istoriei”. Imaginile au o puternică încărcătură barocă, sunt sofisticate, populate cu desene și contururi misterioase, impedictibile, alternează între concret și abstract, între perceptibil și bizar. Ceea ce există se de-materializează continuu, se scufundă încetul cu încetul în substanța vâscoasă, cvasiritualică, a unui ceremonial liturgic oficiat, cu accente profetice, sub pecetea tainei. Discursul poetic e traversat de un soi de tulburătoare solemnitate, e răspicat, sentențios, apodictic uneori, are o vibrație retorică aparte, vine din genuni interioare insondabile, dintr-un vacuum al semnificării ce îmbracă într-un cu totul alt sens înțelesuri care există de când lumea: ”mugurii sunt case neterminate – am reușit/ să îngân/ în talpa rătăcirilor mele/ foșnind cercul cefal al depărtării de hoardă// sens inventat urmă lăsată pe colbul/ înfundatelor drumuri/ contratemă antumă text de ceramică arsă/ psalmi iviți din adânca genune// esență picurată în golul suprem/ nevindecatele răni spânzurând încercări/ în strunga închegatului chin ritualic// îndemn căderii de vaer divinului cer/ ieșirea  din groapa cu lei” sau ”postulate vedenii apărute în ochii deschiși/ ai cruzimii/ desene pe nisipul asfixic al cărții/ curgând geometrii de etnii și imperii// onvulatoare așchii sparte clepsidre/ târguri de oameni aprinse bordeie/ furtunoase invazii zămislind/ moarte supremă”.

   Alambicata invenție imagistică a poeziei lui Paul Purea e dublată de funcționarea unui foarte productiv mecanism de convertire lirică, de încărcare cu poeticitate a unor termeni și sintagme lingvistice arareori sau deloc frecventate în limbajul comun: ciclu dioptric (”în legătură cu refracția luminii”), dehiscente gonii (”generații care se deschid spontan eliberând semințe”), convolutul sens (”sens răsucit în formă de cornet”), azimi (”pâini ritualice nedospite”), ochi potrivnic orizontului herb (”ochi potrivnic blazonului”), ciclotimice chiasme (”stare morbidă a două încrucișări de formații anatomice”), nisipul asfixic al cărnii (”nisipul sufocant al cărnii”), htonice valve (”valve subpământene”), tetragonale simțiri (”simțiri în formă de tetragon”), teologale insulte (”insulte teologice”), echimotică pocnire de ciumă, haremic desfâu (”desfâu de harem”), scoliotică și lordozică noapte, sulcuri cioplite (”brazde cioplite”) etc. Nu rare sunt cuvintele și/sau formulările pe care dicționarele nu le atestă, dar care devin translucide prin sugestiile etimologice și prin menționata conversie a semnificației: discronic tablou, onvulatoare așchii, afelice dobitoace, infoliu gest palatin, paranoic hedon, (a se) înghioca, chihlimbaric, fasciculații ș.a.m.d.

   Poezia lui Paul Purea nu doar explorează un univers, ci, simultan, îl și creează. Foarte puțin din realitatea exterioară pătrunde în această lume destructurată infinitezimal pentru a fi ulterior reconstruită, după principii și reguli inventate, accesibile doar poetului, acceptabile numai fiindcă textele emană o energie irezistibilă, provocatoare, captivantă. Ele sunt împânzite de trimiteri livrești – unele evidente, altele doar sugerate – de referințe strâns legate de Codul Bibliei. Acestea delimitează un perimetru intelectual în egală măsură exotic și straniu: aluziile sunt la străvechiul oraș mesopotamian Akkad, la Constatinopole, la străvechea și bizantina Sofia, la ținuturi și cetăți medievale poloneze prea puțin știute. Nu o dată, versurile lui Paul Purea captează rezonanțe din faimoasele catrene ale lui Nostradamus, au inflexiuni profetice, prevestitoare de rău. Induc spaime nedeslușite,  ipostaziază tensiuni malefice, terifiante, sunt traversate de colcăiala deconspirată a nepăsării, a minciunii și trădării. Absurdul se amestecă în undele tulburi ale unor versuri în care necunoscutul se transformă într-un necunoscut și mai mare, necunoașterea într-o necunoaștere mult mai dureroasă, imprevizibilul într-un imprevizibil de anvergură absolută, scăpat total de sub controlul raționalității.

   Există, în Volute. Insomnii și umbre destule semne că, în fond, acest prelung poem esoteric, această litanie nevrotică denominează o tentativă de autodefinire, de punere în ordine a biografiei interioare, de identificare a paradigmelor eului în marginea confruntării dintre sine și vorbirea despre sine a autorului. ”Eu peste mine minele meu/ peste golul din goluri/ pârjos de fansasme și dogme” – zice un poem. Am fost uneltit în chip de surghiun; am fost la ucisul lui Cain; am hotărât să întorc din drum orizontul; am fost suliță și foc… rugăciune; am încercat să adun zarea în pumni; am căzut sub copita de cal am ajuns tragedie, am ajuns ecou schimbat în delir, am fost sânge și cuget; mi-am extas testamentul din flăcări; am fost zămislirea ieșirii din gol; – sunt paradigmele recurente ale acestei încrâncenate căutări a sinelui ce duce, inevitabil, la aserțiunea supremă: ”și cruce am fost, și cruce am fost/ răstignind pe Histos// sânge cuie coroană de spini/ o/ doamne, am fost durerea scursă din pământ și din cer/… am fost… doamne am fost…/ iudă pilat și grădină/ și am fost și Hristos”. Poemul esoteric al lui Paul Purea conține un demers de conștientizare și însușire a unui destineminamente crististic, în care dragostea de sine e abandonată total în favoarea iubirii aproapelui, iar sacrificiul este o formă înălțare spirituală, o modalitate mântuire a propriei ființe, dar și  a lumii în slujba căreia aceasta se află.

Departe de a fi un simplu experiment poetic ce forțează limitele limbii și ale imaginației, Volute. Insomnii și umbre. Poem ezoteric este o carte a solitudinii, o mărturie indirectă despre singurătatea sihastră a vindecătorului de maladii, dar și de suflete.

*) Paul Purea, Volute. Insomnii și umbre. Poem ezoteric, Editura Brumar, 2022