După un volum care se constituie într-un adevărat studiu asupra meseriașilor din Lugoj (Corporația meseriașilor din Lugoj la început de veac XX, 2022), Gheorghe Cliciovan migrează pe tărâmul literaturii printr-un volum de povestiri, intitulat Schițe cu umor și fără – dar … adevărate (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2022).

Întâmplările narate aici nu pot fi decât reale și dincolo de zâmbetul discret din colțul gurii ori de râsul în hohote pe care le provoacă, acestea transmit printre rânduri durerea, suferința îndurate pe timpul comuniștilor și pe care nu avem voie să le uităm, ci trebuie să le transmitem urmașilor noștri.

Birocrația, întunericul, lipsa drepturilor și libertăților, absența alimentelor de pe rafturi și a tot felul de produse, printre care amintim benzina și piesele de schimb, modalitățile prin care oamenii încercau „să se descurce” pentru a supraviețui sunt truvabile în povestirile cuprinse aici, alături de tarele omenești precum lăcomia și minciuna.

Totuși, românii au știut dintotdeauna să treacă prin nenorociri și necazuri cu zâmbetul pe buze, iar schițele de față întăresc această idee. Astfel, în Dimineața tovarășului Manole Popescu aflăm că statul la coadă, dincolo de discuțiile, certurile și ghinionul de a sta degeaba acolo, provoca reacții în lanț, pline de neprevăzut, precum participarea la o nuntă.

Iubirea de animale, în Doctorul G., conduce la soluția căutării unui dresor, care se lasă cu o confuzie de persoane („Doctorul nu se lasă, îmi spune că are unele informaţii ce-l conduc la concluzia fermă că eu sunt acel dresor de câini şi îmi strigă înfuriat: «Dumneata eşti dresorul», la care eu: «Dar nu sunt eu!» şi reluăm afirmaţia şi negaţia, repetându-le de câteva ori, la care doctorul, schimbând registrul de la fortissimo la pianissimo, începe a-mi prezenta elementele identificării”).

Asupra greuăților din timpul iernilor de atunci, pline de frig în locuințe, suntem informați în Iernile lui Ceaușescu („Iernile lui Ceauşescu … însoţite de  frigul firesc din exteriorul imobilelor dar şi de cel nefiresc din locuinţe. De-ar fi numai atât, dar cu cât ne apropiam  de anul despărţirii de trecut, anul 1989, foametea devenise o constantă de zi cu zi”). Dar tot aici se povestește despre obiceiul de a se tăia porcul de Ignat și despre șansa de a avea rude la țară, satul reprezentând o oază de lumină. Doar că de această dată o scroafă provoacă un accident de … mașină („Ori eu coborâsem din maşină şi mă întrebam: cine este autorul celei de-a doua bubuituri, care de data aceasta tamponase Dacia cu care venisem?!. Vinovatul a fost descoperit imediat: scroafa familiei, lăsată liberă în plimbarea ei pe uliţele satului, cum, de altfel, procedau şi ceilalţi săteni. Ea nu făcuse decât să reacţioneze aşa la muşcătura zdravănă a urechii administrată de către câinele familiei. Acesta, la rândul lui, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, paza animalelor familiei, a considerat că scroafa trebuia pedepsită”).

Relațiile de muncă sunt descrise în Întâmplări cu organele reviziei; Navetiștii, o poveste fără de sfârșit și Un prânz cu pește la Surducul de Timiș (unde peștele a lipsit, de altfel, cu desăvârșire: „Ajunşi acasă, flămânzi şi obosiţi, am încropit un prânz din ceva şi altceva apoi, pentru a uita de cele întîmplate, am încheiat ziua cu vinicelul ce trebuia băut la momentul potrivit la Surduc”), iar cele de prietenie și de „afaceri” îndeosebi în O ceașcă de cafea și Nema civilizația. Povestiri cu milițieni din țară și străinătate sunt Despre milițieni, numai de bine, acestea fiind mai mult triste decât vesele.

Călătoriile în străinătate sunt cel mai bine surprinse în Belgrad, te iubesc și Cu motoreta și motocicleta prin Europa Centrală, cea din urmă relatând aventura moto a trei prieteni, cu girul Automobil Club Român, prin Ungaria, Polonia și Cehoslovacia, la mijloc fiind și arme cu aer comprimat („Trebuie spus că, pe banca aceea, Pîrvu era aşezat la un capăt de bancă, eu la celălalt iar Jucşor la mijloc. Stăteam aşa pentru că pistolul avea ţeava foarte lungă, de cca. 25 cm, şi cum ţeava era pe un crac al pantalonului, acel picior îl ţineam întins deoarece nu-l puteam flexa. Dacă eu aveam pistolul cu ţeava pe cracul stâng, țineam piciorul stâng întins iar Pîrvu la celălalt capăt ţinea piciorul drept întins, ţeava pistolului fiind pe acel crac”). Gheorghe Cliciovan aduce la suprafață din adâncurile memoriei întâmplări când amuzante, când triste din trecutul deloc îndepărtat, știind să mențină trează atenția cititorului.