Incepe acum o nouă perioadă, cea a reconectării Banatului la cultura şi civilizaţia Europei Occidentale şi Centrale. Cucerirea cetăţii Timişoara de către trupele imperiale habsburgice, comandate de prinţul Eugeniu de Savoya, pe 13 octombrie 1716, inseamnă in fapt cucerirea intregului Banat. Incepe acum o perioadă complexă şi efervescentă. In primul rând in plan politic, intrucât zona devine o ţară de coroană, administrată direct de curtea vieneză intre anii 1716 – 1778.

 Din punct de vedere administrativ se instalează o administraţie militară imperială ( 1716 – 1754 ), apoi una civilă ( 1754 – 1778 ), iar teritoriul este impărţit in districte. Incepe exploatarea intesivă a bogăţiilor subsolului, prin deschiderea şi redeschiderea de mine, construirea furnalelor de la Bocşa, Ciclova, etc. ( 1717, 1718 ), urmate de cele din Reşiţa  ( 1771 ), inceperea canalizării râului Bega ( 1728 ), desecarea treptată a regiunilor joase şi redarea unor intinse suprafeţe de pământ pentru agricultură.

Pátrunderea elementelor occidentale in cultura spaţiului bănăţean ca şi modul in care acestea au fost receptate şi adaptate unui sistem de valori  ce aparţine unor popoare cu structuri mentale diferite de cele vest europene,  au fost subiecte de studiu pentru elita intelectuală a acestei regiuni incă din veacul al XVIII-lea şi a rămas o preocupare constantă şi acum.

Ca spaţiu multi etnic Banatul – reintrat in graniţele europene ca o provincie habsburgică, aflată sub autoritatea bicefală religoasă – prin episcopia romano-catolică de Cenad cu sediul la Timişoara şi cea ortodoxă, prin episcopia de la Sremski Karlovac –  a reuşit integrarea europenă, păstrându- şi in paralel relaţiile cu centrele de cultură tradiţionale.

Lipsa nobilimii de pe acest teritoriu şi amplele lucrări cu caracter economic, au permis curţii vieneze să aplice cu succes – ca in nici o altă regiune europeană a acelui timp – principiile mercantilismului şi a populaţionismului. Prima măsură a contribuit la transformarea Banatului intr-o sursă inepuizabilă de bunuri pentru consum intern şi – mai ales – pentru export in toată Europa.

Relaţiile feudale au fost – treptat – inlocuite cu cele de tip precapitalist.

Politica populaţionistă a Casei de Habsburg a urmărit sporirea populaţiei din Banat cu elemente catolice recrutate din Imperiul German, din Franţa, Belgia, Italia, Spania, Cehia, Slovacia, etc., meseriaşi dar şi ţărani, care să  constituie un sprijin la această graniţă sud-estică a imperiului, inclusiv pe plan militar. In cele trei mari perioade de  colonizare : carolină( 1716 – 1740 ), tereziană( 1740 – 1780 ) şi iosefină ( 1780 – 1790 ), au fost aduse  zeci de mii de familii germane şi germanofone, dar şi din alte etnii. Aduşi cu mari cheltuieli, coloniştii au avut nevoie de cel puţin o generaţie pentru a se impământeni şi  pentru a deveni factori activi in viaţa provinciei. Din relatările unor izvoare şi conscripţii contemporane reiese faptul că românii singuri erau tot atât de numeroşi cât toţi ceilalţi luaţi impreună. S-a produs insă un fenomen extrem de interesant şi rareori intâlnit in Europa acelor timpuri : nivelul extrem de ridicat al interferenţelor, aculturaţiei şi convergenţelor culturale.

Despre Banat se afirmă indeobşte că este regiunea in care nu au existat conflicte interetnice şi interreligioase in ultimele sute de ani. Faptul este absolut exact, insă trebuie explicitat in intreaga sa evoluţie şi complexitate. Pentru aceasta se cuvin introduse in discuţie şi aprofundate elementele constitutive ale acestei stări de lucruri – rare atât in Europa acelor veacuri  – cât şi in lume.

Dezvoltarea economică intensivă şi rapidă s-a produs din iniţiativă imperială, folosind ca forţă de muncă populaţia locală şi ca meşteri, arhitecţi şi ingineri, elemente alogene venite temporar sau stabilite definitiv in Banat. Obiectivele economice de mare importanţă, unele păstrate până  astăzi, au fost realizate prin efort comun. Diversitatea etnică a forţei de muncă (  necalificată sau calificată ) a fost completată de cea lingvistică.  In Banatul secolului al XVIII-lea se vorbeau germana, ca limbă oficială a statului şi a coloniştilor, dar mai ales româna şi sârba. Majoritatea locuitorilor integraţi în activitatea economică, comercială, administativă, culturală, vorbeau cel puţin două sau chiar trei limbi.

Efortul constructiv  de mare amploare al administraţiei habsburgice din Banat a creat mii de obiective. Împactul accestora asupra populaţiei  s-a resimţit destul de repede şi a conturat o nouă realitate. Fortificaţiile in stil Vauban târziu au fost ridicate in zonele strategice, cazărmile au impânzit cetăţile, iar  palatele administrative, catedralele şi bisericile catolice, ortodoxe, palatele unor familii instărite au redesenat configuraţia oraşelor şi tárgurilor şi definesc acest efort.

Coabitarea iniţială dintre populaţia autohtonă şi colonişti s-a amplificat şi s-a transformat in colaborare şi acceptare a celuilalt. Odată acest prim pas făcut, raporturile dintre diversele etnii şi elemente etnice au devenit cordiale şi destinse. Interferenţele culturale ( prin cunoaşterea limbilor şi credinţelor celorlalţi ) s-au manifestat activ şi decisiv. Trăind impreună, muncind impreună, oamenii au inceput să se cunoască, să se aprecieze ca oameni şi nu ca străini. In primele decenii ( aprox. 1716 – 1740 ), evoluţia raporturilor dintre vechii şi noii locuitori a cunoscut sinuozităţi, apoi au intrat in făgaşul firesc al lucrurilor. Fiecare işi urma propria credinţă, propria linie culturală, fără a fi stânjenit in practicarea acesteia, dar reuşea să aprecieze şi valorile celorlalţi. Această valorizare a celuilalt a constituit pasul decisiv spre o altă mentalitate. Această mentalitate s-a conturat treptat in cursul acestui prim veac de reintegrare, s-a manifestat plenar insă abia in veacurile următoare. Până atunci să urmărim câţiva dintre aceşti paşi.

In societatea bănăţeană ortodoxă reprezentată etnic prin români, macedo -romăni şi sârbi, cu o structură socială diversă ( clerici, burghezie orăşenească şi o majoritate agrară ) biserica  a jucat un rol integrator iniţial. Dorinţa acesteia de integrare – prin reformă teologică – in ambianţa Europei  centrale, s-a rea-lizat practic prin intermediul artei, in special prin cel al picturii şi arhitecturii.

Mecenaţii şi ctitorii ortodocşi ai veacului al XVIII-lea au fost persoane fizice dar şi comunităţi săteşti, monastice şi orăşeneşti. Efortul lor de inoire s-a manifestat prin  refacerea şi mărirea lăcaşurilor monastice ortodoxe, prin renovarea bisericilor medievale. Un alt pas  l-a constituit zidirea de noi biserici din zid sau de lemn până spre mijlocul veacului al XVIII-lea. Pictura lor nu mai urmează canoanele medievale – succesiunea şi explicitarea scenelor religioase – ci se rezmă la selecţia picturilor murale doar la iconostas şi in altar.

Primele semne de integrare sunt semnalate in arhitectura noilor biserici construite incepând cu a doua jumătate a secolului. Planul de construcţie adoptat a fost al bisericii mononavă, cu absidă semicirculară sau octogonală, cu turnul clopotniţă pe partea de vest a bisericii şi cu accesorii decorative in stil baroc. In interiorul limitat la două incăperi – diferite de cele tradiţionale ale bisericii medievale – nava a fost fragmentată prin pilaştri şi arce duble in trei-patru travee; corul a fost ridicat in ultima travee, cea vestică. Comunităţile orăşeneşti şi obercnezii şi cnezii au fost cei care au comandat, finanţat şi executat acceste construcţii. Aceasta intr-un context economic inviorător, dar nu foarte bogat, in urma deselor războaie din ultimele două generaţii. La sate ritmul construcţiilor religioase baroce s-a intensificat abia spre sfârşitul acestui veac XVIII.

Relaţiile tradiţionale cu Ţara Românească, trecute şi prin prisma renaşterii brâncoveneşti, au continuat şi s-au amplificat in acest veac XVIII. Circulaţia cărţii bisericeşti ortodoxe dinspre Muntenia spre Banat a fost un fenomen cu adâncimi nebănuite. Venirea multor preoţi munteni in Banat, a unor copişti de manuscrise, a unor pictori bisericeşti, marchează tot atâtea momente culturale. Legăturile cu ortodoxia sârbească, realizate prin intermediul episcopiei din Sremski Karlovci, au adâncit spiritualitatea ortodoxă şi vechile legături cu ortodoxia balcanică post bizantină.

Cultura de sorginte catolică a cunoscut o dezvoltare explosivă in Banat. Adusă şi impusă prin voinţa Casei de Habsburg, ea a fost infăptuită prin intermediul episcopiei romano-catolice de Cenad cu sediul la Timişoara, dar şi prin zecile de mii de colonişti, toţi catolici. Forma stilistică a acesteia a fost cea barocă. O singură clădire – catedrala romano-catolică din Timişoara – respectă canoanele barocului imperial vienez, avànd ca proiectant pe Fischer von Erlach fiul, arhitectul curţii imperiale habsburgice. Restul sunt adaptări locale ale acestui stil. Biserici catolice se ridică in satele de colonişti, preoţii se ingrijesc  – alături de conducătorii districtelor şi de juzii săteşti – de ridicarea noilor lăcaşe,  de impodobirea lor, de buna lor funcţionare.

Cultul unor sfinţi ca Ioan Nepomuk, Barbara, Donat şi Florian, a condus la executarea unor monumente şi grupuri statuare in mai multe biserici sau chiar in mijlocul acelor aşezări ( Timişoara, Jimbolia, Oraviţa, etc. ). Impodobirea pieţelor cu monumente de sculptură religioasă face parte din dorinţa de fast a noilor veniţi şi a statului care-i adusese aici.

Clădirile administrative, fie ele din Timişoara, sau din diverse centre administrative şi urbane mai mici, reflectă aceiaşi dorinţă de fast a noilor stăpâni. Spre mijlocul veacului se ridică construcţii baroce monumentale ( palatul baroc, primăria germană, domul catolic, palatul episcopiei catolice din Timişoara), dar şi in majoritatea centelor urbane din Banat. Se construiesc şi clădiri utilitare : primării, şcoli, hambare districtuale, poduri, etc. Faţa aşezărilor bănăţene incepe să se schimbe. Este părăsit modul primitiv, oriental, de dispunere neordonată a locuinţelor.

Se ajunge ca prin măsuri administrative, uneori coercitive, locuinţele unei aşezări să fie regrupate pe o singură vatră, cu străzi drepte care se intretaie in careuri şi ca principalele instituţii: primărie, biserică/biserici, şcoală, birt, etc. să fie astfel grupate in mijlocul aşezării. Noua tehnică de construcţie şi materialele ( piatră, cărămidă arsă ) contribuie decisiv la această prefacere cu adânci repercursiuni. La ţară tehnica pământului bătut şi a văiugii ( cărămidă nearsă ) completează inovaţiile in tehnica construcţiilor. Interiorul gospodăriei se modifică şi el, funcţie de indeletnicirile şi numărul membrilor familiei. Mobilierul se adaptează noilor cerinţe şi curente, iar ocupaţii ca torsul, ţesutul, ale meşteşuguri casnice, intregesc tabloul schimbărilor profunde suferite de societatea rurală bănăţeană.

La oraş schimbările survin mai repede şi sunt surprinse şi de călătorii care circulă pe aici. Deşi urmele vechiului sunt incă prezente, noul câştigă tot mai mult loc. Oraşul şi târgul sunt locurile unde noutatea işi face loc. Fie prin imitarea unor modele occidentale, fie prin accederea la conştiinţa utilităţilor pe care le aduc aceste noi modele.

Dezvoltarea sistemului şcolar, promovarea invătământului primar obligatoriu ( 1771 ), deschiderea de gimnazii şi licee, de seminarii catolice şi preparandii ortodoxe, a insemnat un uriaş pas inainte. Banatul avea, in jurul anului 18oo, peste 6oo de şcoli confesionale – aproximativ una şi chiar două – in fiecare sat. Patenta şcolară a impărătesei Maria Terezia a statuat invătământul in filiera sa iluministă. Trezirea interesului pentru şcoală, ca factor de cunoştinţe şi promovare in unele indeletniciri, meserii şi funcţii, a oferit Banatului o prioritate in spaţiile dunărene, prin numărul unităţilor de invătământ şi calitatea absolvenţilor.

Cartea şcolară ortodoxă provenea din Ţara Românească dar şi din tipografii vieneze( Kurzbőck), adaptate acestui spirit şi aprobate de ierarhia ortodoxă şi Curtea imperială. Traducerea in română şi sârbă a multor manuale a fost urmată de scrierea lor de către diverşi autori bănăţeni(. Unele cărţi şcolare elaborate aici au fost aprobate, altele – considerate periculoase – nu. Cursurile şcolii preparandiale din Timişoara( 1780) şi deschiderea preparandiei de la Arad 1812), au fost momente de impact asupra ridicării nivelului invătământului ortodox bănăţean.

Invăţământul in limba latină in primele decenii( gimnaziul iezuit de la Timişoara1724), apoi in limba germană, atât pentru colonişti cât şi pentru elevi proveniţi din rândul celorlalte naţionalităţi, a cunoscut o dezvoltare rapidă în multe localităţi. Absolvenţii cursurilor medii imbrăţişau o carieră administrativă regională sau urmau cursurile universităţilor germane. O parte a elitelor bănăţene era constituită din invăţători şi profesori, fie ei confesionali sau laici.