Descoperind universul semnat LINDA SASKIA MENCZEL

Lumina pare să explodeze, frânturi de gesturi, obiecte ce străfulgeră în priviri. În mijlocul lor tronează un pian fabulos. Albul încăperilor dilată timpul, iar înțelesuri neștiute te cuprind, te ademenesc, te pătrund, devin propria ta conștiință.

Câteva simțiri, primele după ce am intrat în spațiul expoziției personale a artistei Linda Saskia Menczel, din sălile Muzeului de Artă din Timișoara. Era la 28 martie 2019 când am avut sentimentul că mă aflu la începutul unui drum pe care nu îl cunoșteam și doream cu orice preț să îl știu. Linda mă privea zâmbind. Știa ea ce știa. Iar eu nu mai știam ce să o întreb. Bâjbâi, o iau pe ocolite, străbatem împreună spațiul acela care ni se deschide primitor, dornic de confesiune.

Mi-o aminteam copil, în casa bătrânilor, jucându-se cu fiica mea, Smaranda, cu privirile care adunau parcă o lume. Apoi și-a urmat drumurile, o viață palpitantă, plină de descoperiri, în multe meleaguri și spații spirituale. Iar acum ne regăsim, încerc să-i citesc experiențele sintetizate, sublimate în aceste frânturi de lumină.

Prima parte a dialogului nostru a fost astfel.

 Sălile acestea au cunoscut multă istorie, acum au devenit lăcaș al frumosului. Până și impresionanta defilare de artiști găzduiți până acum aici a devenit, la rândul ei, o succesiune de fapte devenite acum istorie. Între ele, propunerile tale, dezvăluirile pe care le faci publice, au însă o notă aparte, dovedesc o altă simțire, un alt univers, o altă personalitate. Momentul acesta este însă pentru tine doar o  etapă, este un moment, o expoziție, o întâlnire cu publicul. Dar este și un final de etapă de lucru. Ce simți tu acum, în clipa asta?

 Mă simt liberă, liberă de trecut și de viitor. Nu știu cum să mă exprim mai plastic. În fața mea nu e nimic, e un spațiu gol unde se poate crea orice, pentru că din momentul în care lucrările au fost văzute de oameni, ele nu mai sunt ale mele, eu mă uit la ele ca oricare om, nu am sentimentul apartenenței. Mă simt ca și când copiii îți pleacă de acasă și te întorci din nou către tine, către propriul tău interior. Cred că sunt în etapa acesta, de libertate și de potențial.

 Da, dar acumulezi o anumită experiență, ai acumulat tensiuni, ai acumulat gânduri, în perioada aceasta a fost un întreg vifor în tine, o întreagă mișcare sufletească și intelectuală, iar acum e momentul de suspense în care brusc…

 Nu, acum sunt într-un fel de pod. Momentul de suspense a trecut, viforul a trecut, lucrurile s-au materializat, s-au concretizat în bronz. S-a răcit bronzul. Acum este un moment în care intru în dialog cu oamenii, sunt în galerie, în muzeu în fiecare zi câteva ore și aștept oameni. Și vin, și tineri, și mai puțin tineri, și grupuri, și persoane cunoscute și persoane necunoscute, care vor să intre în dialog, un dialog pricinuit de lucrări, bineînțeles.

 Un sentiment de eliberare, un sentiment de liniștire, un sentiment de descătușare?

 Da, poate așa.

 Dacă m-ai întreba pe mine, atunci când tipăresc o carte, mă uit la ea, mă bucur de existența ei, dar nu o mai deschid, nu simt nevoia să o mai deschid. La tine ce se întâmplă acum?

 Tot așa, nu mai sunt lucrările mele, nu mă mai uit la ele ca un creator, ca și părintele lor, mă uit detașat la ele, la toate.

 Dar ele sunt o cărămidă într-o anumită construcție?

 Precis sunt, dar face parte din structura mea interioară ca atunci când ceva este în trecut, să rămână în trecut. Nu mă uit în spate. Sunt una din puținele persoane care nu prea are amintiri. „Mai ții minte?”, sunt întrebată. Nu, nu mai țin minte. Șterg, poate nu cu buretele și nu volitiv, nu îmi impun, se întâmplă, pur și simplu, face parte din psihismul meu. Ce este în trecut a trecut, ce este esențial este doar înainte.

 Care este ideea acestei expoziții?

 O retrospectivă. De fapt nu, nu zic adevărul. Prima dată a fost pianul, la început a fost pianul. Pianul s-a născut în decurs de câțiva ani și a fost o piesă dragă, o piesă importantă ca mesaj și aș fi vrut ca înainte ca el să meargă acasă la colecționara care l-a achiziționat, să fie văzut de oameni, să pricinuiască niște gânduri, în special cele de ordin spiritual. Atunci, în jurul lui am construit acest eveniment. Nu sunt lucrări noi, câteva sunt din ultimii ani, în rest sunt lucrări din ultimii 20 de ani, fiind selectate din toate etapele vieții mele, inclusiv „Alchimistul” de acolo, care este o lucrare din facultate. Aceasta sunt eu, acestea sunt temele mele și îmi dau și eu seama că tematicile sunt coerente, adică trecerea aceasta de la Noul la Vechiul Testament, pe urmă înapoi, apoi îmbinarea celor două Testamente cu știință, cu credință, cu alte lucruri pe care le studiez, și, văzând această expoziție cu un ochi exterior, cred că e destul de coerentă.   

 Îmi aduc aminte de fetița cu ochii mari, care era în casa bunicilor, părinților într-un cartier al Timișoarei, un copil foarte dornic de a ști, dar și într-un fel detașat de ce se întâmplă în jurul său, tu nu erai acolo unde maică-ta picta pe pereți lucrări imense, erai detașată și foarte aeriană. Cum de a reușit copilul acela să trăiască o viață atât de tumultuoasă, de care zici că nu îți mai aduci aminte, ceea ce mi-ar părea foarte rău, dar ai acumulat ca un burete atât de multe lucruri?

 Cu detașare, Vasi, tot cu detașare. Din copilărie sunt așa, eu nu mai țin minte, dar mi-a spus o prietenă bună: „Mai știi când mă chemai să mă joc la tine acasă și eu veneam și tu ieșeai afară și stăteai cu copacul?” (Aveam un copac mai vechi și mai înțelept). Zice: „Eu nu înțelegeam, eu eram la tine în cameră cu păpușile iar tu te duceai afară”… A existat tot timpul singurătatea asta, dar nu e o singurătate tristă, era plină de sens, eu dădeam sens lucrurilor, scriam foarte mult când eram mică și aveam niște trăiri interioare pe care nu le prea puteam împărtăși, nu știam de ce lumea nu înțelege că eu eram altă fire, că eram din alt film. Pentru că da, probabil că sunt un piculeț din alt film. Mă mir și eu că am ajuns la 47 de ani și încă funcționez în lumea asta, pentru că nu am legături cu ea, eu nu sunt de aici, nu mă simt de aici și când spun „de aici” nu înseamnă din România, e vorba de lumea asta, nu știu ce caut aici și cu ce se mănâncă. Eu cumva, probabil prin ajutor Divin, de acolo, din bula în care trăiesc în lumea mea, reușesc totuși să scot câteva fire, câteva ițe de sens către exterior și așa să mă integrez.

 Mă întorc totuși la copilul acela. De ce copacul? Copacul are o simbolistică a lui, este viață…

 Întotdeauna am avut aproape un pom. În copilărie era caisul acela de la bunici, după aceea, în Africa de Sud, era un copac, nu știu, acum dacă mă gândesc nu era un copac fructifer, era o colină, un deal lângă casa în care locuiam și mă duceam și îi citeam copacului, era o carte franceză, nu știu exact ce, îmi plăcea cum sună. Îl țineam în brațe, vorbeam cu el, mă sprijineam de el, am adormit lângă el, am și dus doi oameni speciali să-l cunoască, ceea ce este un lucru foarte mare, pentru că, de obicei, copacul e doar al meu. Și în România am avut un copac, tot un cais bătrân, care la furtunile astea recente a fost dărâmat, din păcate, dar am plantat deîndată o salcie în locul lui, care acum deja arată foarte bine. Un copac bătrân este însă o ființă măreață, care îmi dă un sentiment de uimire, de putere. Am acum o relație foarte bună cu un copac din cimitirul din Cebza, un stejar absolut colosal. Când stau la picioarele lui, dacă pot să spun așa, îmi țâșnesc lacrimile. Mă impresionează infinit, nu știu de ce am sentimentul acesta, dar mi se pare că este atâta înțelepciune acolo…

 Se și spune că un copac trebuie îmbrățișat ca să te împărtășești din energia lui, pentru că îți dăruiește energie…

Dar și cu munții am aceeași stare, am sentimentul că ei vorbesc cu mine. Și apele. Nu știu, am o trăire din asta, probabil pseudopăgână, dar cu natura mă simt eu, și mă înțeleg foarte bine. Cu oamenii mai puțin.

 Bine, dat tu te-ai născut pe asfalt, aici, la Timișoara…

 Nu cred că are de-a face. E o opțiune a sufletului meu, nu cred că ține de geografia natalității mele.

 Deci tu ai această curiozitate față de lumea care te înconjoară încă din copilărie…

 Da, desigur, nu m-am schimbat deloc. Eu nu mai țin minte acțiuni, activități, dar mă țin minte pe mine ca suflet, țin minte trezirea mea întru ființă. Știu când m-am trezit pentru prima oară că eu sunt eu și de atunci până acum eu nu simt nicio diferență, eu sunt tot copilașul acela de câțiva anișori care s-a trezit întru ființă.

 Dar ai avut și ai o viață foarte complicată, ai umblat mult, ai căutat mult, ai citit atât de mult ca să ajungi de fapt un… muncitor zilier. Pentru că ce am văzut eu aici e foarte multă trudă, ți-ai suflecat mânecile și te-ai pus să spargi piatra, să rotunjești lutul, ce alte materiale mai prelucrezi, și faci minunile astea. Mama, ea însăși artist plastic, Mira, te-a influențat din punctul acesta de vedere, a ordonat lucrurile sau le-a dezordonat?

 Mama și cu mine am avut niște drumuri diferite, care s-au intersectat foarte greu. În timp am căutat amândouă punți una către cealaltă, dar pe bază de scop comun, să răspundem la marile întrebări. Suntem două persoane care, dacă nu am fi fost înrudite, probabil că nu am fi avut răbdarea să găsim vreo comuniune între noi, de aceea o bună bucată de vreme am mers pe căi paralele. Asta a însemnat că eu am crescut oarecum singură. M-am crescut pe mine. Și sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta, pentru că eu sunt, se pare, felul acela de om care, atunci când e lăsat liber, explodează, crează, se autocunoaște. În momentul în care mă îngrădește cineva, simt că mă ofilesc, nu dau deloc randament. De aceea, faptul că am crescut cam de capul meu, cred că a fost un lucru foarte bun. Am și plecat de acasă la 17 ani, o vârstă destul de fragedă, și mi-am început viața de, hai să zicem, om liber, dar eram liberă și înainte, adică nu am simțit constrângere din partea ei, ceea ce a fost un lucru foarte important pentru mine, pentru tipologia mea de om.

 A contat faptul că ești evreică, din punctul acesta de vedere? Pentru că tu ai avut mai multe etape în viața de până acum despre care ar fi interesant să vorbim…

 Nu am știut că sunt evreică. Eu am aflat că sunt evreică cu câteva luni înainte de a pleca în Israel. Mie nu mi-a spus nimeni înainte, nu se practica vreo religie în casa noastră.

 Mama ta era evreică, deci…

 Da, dar nu știam lucrul acesta. La un moment dat am aflat că mama a plecat în Israel și m-am bucurat pentru ea. Eu am rămas în România cu bunica, și la întoarcerea ei mi s-a confesat: „Suntem evrei. Mergem în Israel, ne vom muta acolo, vei învăța ebraica și așa mai departe”. La care eu am crezut că aceasta este o chestie normală, firească și interesantă și, copil fiind, aveam vreo nouă ani atunci, am scris pe un fel de pancartă: „Aici este o casă de evrei” și am și am plantat-o în grădină. Bunica a smuls-o deîndată. Ea, care trăise evenimentele din al Doilea Război Mondial și avusese o mulțime de rude care au murit la Auschwitz, era speriată de gestul meu. Eu nu am înțeles nimic. La un moment dat m-am trezit în Israel, unde nu m-am acomodat absolut deloc, cu nimeni. Copiii de acolo erau niște personaje extrem de dure față de felul în care fusesem eu educată, se vorbea cu per tu cu toată lumea, nu exista cel dumneavoastră politicos pe care îl aveam noi. Când am auzit că se vorbește așa și cu profesorul, nu am mai îndrăznit să pun nicio întrebare,  pentru că ar fi trebuit să mă adresez informal, ceea ce eu nu puteam. Fiind o țară bântuită de război și de conflicte, copiii sunt învățați de mici să fie extrem de bățoși, combativi și să se apere, care este o formă lăuntrică de agresivitate. Iar eu nu gustam lucrul acesta. Când mi s-a pus în față opțiunea, care nu depindea însă de mine, pentru că nu aveam decât vreo 11 ani atunci, dacă vreau să merg în Africa de Sud cu mama, care se recăsătorea, sau vreau să merg în Germania, la tata, bineînțeles că am ales Africa de Sud. Africa suna foarte exotic, Tarzan și așa mai departe… Așa am ajuns în Africa.

 În primii tăi nouă ani de viață ai fost timișoreancă. Cu ce zestre ai plecat de aici? Doar cu amintirea copacului, cu câteva prietenii? Știu că cu Samaranda te înțelegeai foarte bine… Cu ce ai plecat din Timișoara?

 Am avut prieteni de mai multe etnii, ceea ce a fost foarte interesant pentru mine. Se  vorbeau foarte multe limbi în jurul meu, deci eu pe undeva am trăit într-un mod internațional, dar cred că toți timișorenii au acest sentiment că trăiesc un pic în afara regiunii lor. Acesta este un lucru important pentru mine, pe care l-am luat și apoi l-am adus înapoi cu mine, pentru că eu nu consider că sunt cetățean român, sunt cetățean al planetei. Granițele se pot schimba, peste 100 de ani poate că granița României nu va mai fi unde se află acum, și de aceea nu înțeleg naționalismul de orice fel ar fi el, organic nu îl înțeleg. Din cauza acestei geografii schimbătoare a planetei, dar și din cauză că omul e om și suntem aproape toți la fel, și cine nu e la fel aici, nu e la fel niciunde în lume, deci și elementele discordante e clar că sunt asemănătoare între popoare. În sensul acesta eu nu mă pot numi român.

 Dar poți să spui că ești timișoreancă, pentru că termenul are deschiderea aceasta…

 În sensul în care a fost Timișoara, da, acuma, după revenirea mea în România, mi se pare că Timișoara e un pic diferită de ce am lăsat atunci, altfel sunt oamenii, altfel se vorbește…

 Te-a ajutat acest spirit timișorean, respirat în aer mai degrabă, ca să înțelegi mai ușor alte lumi ulterior?

 Cred că m-a ajutat în ceea ce am devenit de fapt, un om intercultural de felul meu, un om fără granițe, nici interioare, nici exterioare, și cred că nici n-aș putea trăi într-un loc unde nu există această libertate și această multiculturalitate.

 Cât ai stat în Israel?

 Doi ani.

 Mă uit în jur, la lucrările tale, care sunt încercări de a cunoaște în profunzime cabala, și bănuiesc că acolo ai început studiul ei, al vechii filosofii ebraice…

 Da, dar nefiind acolo. Foarte interesant. Eu acolo nu m-am simțit evreu. Eu nu am știut ce înseamnă să fii evreu. Am locuit în acei doi ani într-un fel de centru de asimilare a emigranților, Merkaz Klita se numește, unde erau oameni din toată lumea, din America de Sud, din Africa, de peste tot. Acolo copiii erau foarte diferiți și mă înțelegeam cu ei destul de bine. Erau atât de diferiți încât nu vedeam nici măcar numitorul nostru comun și anume sângele. Legătura mea cu israelienii, cu cei născuți acolo, era doar la școală și, cum am spus mai înainte, nu a fost o întâlnire prea fericită cu acest fel de copii. Despre religie însă nu știam nimic. Odată, țin minte, am întrebat-o pe mama dacă Iisus Hristos este un personaj real sau unul fictiv. Și a zis: „Da, a trăit”. Asta m-a mirat și mi-am zis: „A, omul acesta există. Oare ce o fi cu el?” După care s-a întâmplat ceva, eu zic profetic, de fapt o răutate din partea unei alte fetițe, venite din România, Luci o chema. Pe când stăteam cu ochii închiși, relaxată, pe un fotoliu în zona comună din acel centru, a venit și, vrând să mă ocărască, a făcut deasupra mea semnul crucii. Știam ce face, dar nu am deschis ochii, mi-am asumat acest lucru. Am simțit ceva în gestul ei,  dar și faptul că nu trebuie să mă opun acestui semn. A fost  ceva care m-a marcat, a rămas adânc înrădăcinat în mine, iar când m-am repatriat în România, am simțit nevoia să îl urmez. Acuma sar de la una la alta. După ce m-am repatriat, am fost cu niște prieteni la mănăstirea Rohia. Nu știam absolut nimic despre Nicolae Steinhard, eram un turist oarecare. În drum spre mănăstire se află o fântână pe care scrie: „Fă-ți semnul sfintei cruci și bea din apa aceasta”, posibil să fie un izvor sfințit, nu știam. Persoanele care mă însoțeau s-au dus, au făcut semnul sfintei cruci și au băut din apă. Mie nu îmi era sete, poate că mă încerca altă sete, dar doream foarte mult să-mi fac semnul sfintei cruci. M-am uitat în sus și mi-am zis: „Nu pot să supăr pe nimeni acolo sus, că nu știu cum stau lucrurile prin ceruri, dar nu cred că am voie să fac gestul acesta, pentru că sunt evreică”. M-am întors în Timișoara și m-am botezat creștin ortodox, ca să pot să-mi fac semnul sfintei cruci.

 Este impresionant ce îmi spui, dar propun să detaliem mai târziu acest subiect. Tu ești evreică pentru faptul că te-ai născut dintr-o mamă evreică…

 Atât. Nu știu dacă se poate moșteni genetic o religie sau o naționalitate. Nu a existat nimic care să mă facă curioasă cu privire la iudaism, el nu era practicat în școlile din Israel. Când te uitai împrejur, puteai să juri că ești oriunde altundeva decât în Țara Sfântă. Deci acolo nu era nimic care să-mi trezească vreo curiozitate în sensul acesta. Era o societate laică, pur și simplu, nu se vorbea nici de una nici de alta.

 Dar unde erai în Israel?

 Într-un orășel care se numea Kiriyat Yam.

 Și deodată a venit mama cu propunerea „Hai să plecăm ori acolo, ori acolo”…

 Da, cumva ea și-a făcut datoria să-mi ofere libertatea să aleg, aveam vreo 11, 12 ani, oricum eram un copil matur pentru vârsta mea și puteam să iau niște decizii la fel de ușor cum le iau acum. Eu nu sunt acum mai matură decât atunci, din anumite puncte de vedere, doar că am acumulat mai multă cunoaștere.

 Te țin minte copil, aveai o privire foarte scrutătoare și foarte atentă, vorba ta, aveai o anumită maturitate, poate chiar o anume înțelepciune ușor obosită, de lucru deja văzut.

 Așa-i, ai văzut foarte bine.