Ne-a părăsit, recent, un amic al revistei noastre (seria Anghel Dumbrăveanu), între cei doi legându-se, în ani, o strânsă prietenie.

Într-un vechi articol programatic, așezat în fruntea unui volum publicat la Facla (Istorie literară și poezie, 1974), găsim o frază definitorie, credem, pentru „campaniile” critice ale lui Mircea Tomuș: „Aproximând sau ratând, ne apropiem de esență: formulând sentențios, limităm în încremenire”. Îmbrățișând o imagine cinetică a valorilor, criticul caută „permanența în mișcare”. Înțelegând, așadar, că istoria unei literaturi este o istorie a valorilor ei și că, în necurmată prefacere fiind, aceste valori sunt supuse unui proces istoric de evaluare. De aici, Mircea Tomuș trage o firească încheiere: evoluția este un atribut al valorii însăși. Atent la context, criticul încearcă o înțelegere „mai cuprinzătoare” și reface, pe cât omenește e posibil, „dosarul” recepției. Urmărește stăruitor vechile exegeze, le raportează climatului placentar și, odată asimilate, clădește temeinic noile puncte de vedere. Altfel spus, dorește un dialog activ nu doar cu opera, ci și cu haloul ei exegetic, interogând contextul și poposind analitic – voluptuos în preajma valorilor consacrate, dincolo de lectura grăbit-epidermică și dincoace de larma și regia culiselor literare. Trebuie să reamintim că Mircea Tomuș (1934-2022), în pofida atâtor cronici „de întâmpinare”, risipite în timp, este, de fapt, un iubitor al zonelor calme ale recepției. Acolo se simte bine, acolo „asediul analitic”, concentric, descifrează bogăția semnificațiilor, descriind răbduriu noi traiectorii interpretative. Cărțile sale (să menționăm, bunăoară, cele despre Caragiale și Sadoveanu, despre Mateiu, Liviu Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu) sunt / se vor „aproximări” care ne apropie esența; sunt mărunțitoare analize ispitite de zborul larg al sintezei. Urmărind „mișcarea literară” (cum suna, dealtfel, titlul unui volum publicat în 1981), criticul știe prea bine că evoluția valorilor nu este doar o problemă internă a criticii.

Masive şi temeinice, probând calmitatea recepţiei şi profunditatea analizei, cărțile semnate de-a lungul anilor blazonează cartea de vizită a criticului; acestor titluri, neapărat, ar trebui să le adăugăm prefeţele şi ediţiile îngrijite, articolele încredințate atâtor reviste, aproape toate dovedindu-se contribuţii solide, îmbrăţişând ceea ce s-a numit critica de consolidare. Fiindcă, ocolul hermeneutic răbduriu, interesul pentru valorile consacrate l-au îndepărtat pe critic de zgomotoasele tranşee ale criticii „de întâmpinare”, acolo unde se fac şi se desfac gloriile (vai, efemere!). Locuind în zonele calme ale recepţiei, tăindu-şi substanţiale felii exegetice şi iubind asaltul analitic, Mircea Tomuş şi-a mărturisit, din start, intenţiile, grefate dealtminteri pe un stenic temperament ardelenesc, interesat de temeinicie. În consecinţă, pornind la drum, criticul şi-a mărturisit „blindajul” teoretico-metodologic. Şi pentru Mircea Tomuş esenţa demersului critic ar fi exerciţiul judecăţii de valoare. Iar istoria unei literaturi este, categoric, istoria valorilor ei. Dar aceste valori, ştim prea bine, sunt supuse unui proces istoric de evaluare şi, observă imediat criticul, evoluţia este un atribut al valorii însăşi. Încât, în numele unei salvatoare prize contextuale, evoluţia valorilor nu este şi nu rămâne o problemă internă a criticii. Sociologia, ca ştiinţă a contextelor, este convocată la festinul critic, vestejind imanentismul (purismul); ceea ce nu înseamnă, iarăşi, o vulgară sociologizare, primejduind estetica recepţiei. Dar îndemnul la contextualizare ar putea semnifica, realmente, „al doilea certificat de naştere al criticii noastre”, observa – inspirat – criticul. Să mai notăm că noile paradigme ale recepţiei, puse în evidenţă de teoriile receptării, foarte en vogue cândva, nu dispreţuiesc traiectoriile interacţiunii dintre text şi receptor; dimpotrivă, „structura schematizată” (Ingarden) urmează să fie completată de cititor iar actul concretizării, ca experienţă estetică, conferă valoare şi unitate semantică operei.

Dar nu asupra acestor chestiuni, litigioase încă, vom stărui aici. Fără a fi un teoretician, Mircea Tomuş a fost, totuşi, un critic cu aparat; şi-a formulat, rezumativ şi memorabil, principiile „de drum” şi, remarcabil, le-a şi respectat. Criticul are o imagine cinetică a valorilor şi înţelege că gestul valorizator, apăsat de conştiinţa relativităţii, nu trebuie să eşueze într-un scepticism dezabuzat. El cumpăneşte îndelung, introduce în peisajul nostru critic, accidentat, zglobiu de regulă, contaminat de băşcălia suverană, perspectivismul; adică, preluând conceptul lui R. Wellek şi A. Warren, înţelege sensul dinamic al criticii şi istoriei literare (vezi Istorie literară şi poezie, Editura Facla, 1974). Respingând încremenirea valorilor, „unghiul static”, aşadar, palpează „faţetele mişcătoare ale valorii”. Agreează, deci, istoria receptării, respingând hotărât impresionismul jucăuş. Încât valoarea – apărându-şi şi salvându-şi identitatea – este, deopotrivă, eternă şi istorică, contemporaneizându-şi „inactualitatea”. „Cinetismul” înseamnă, credem noi, şi migraţia sensului. „Intenţia autorului” direcţionează exegeza, dar n-o videază în condiţiile polisemiei operei. Orientarea „spre totalitate”, ţintind profunzimea şi completitudinea recunoaşte că o imagine critică „mai cuprinzătoare” îşi află reazemul în exegezele anterioare; ele se dovedesc utile puncte de sprijin pentru noua exegeză. Dar ele se cuvin, întâi, cunoscute, nicidecum ignorate princiar.

O astfel de critică, atentă la fluctuaţia recepţiei, în dialog activ cu exegezele anterioare l-a preocupat pe Mircea Tomuş. Năzuind la o „estetică de ansamblu”, aspirând la o „conştiinţă a totalităţii”, criticul desfăşoară lent o viziune proprie, înţelegând că opera, ca „realitate complexă şi mişcătoare”, îşi dezvăluie „noi nivele de sens”. Substanţa obiectuală este impură (constatase deja T. Vianu) şi noile straturi de semnificaţii asigură longevitatea exegezei. Încât, o restituţie estetică presupune, deopotrivă, a examina opera în climatul ei placentar, privind-o în oglinda epocii, interogând contextul şi a cerceta, recapitulativ, trena exegetică. Adică, a descifra atât mecanismele textuale cât şi cele contextuale. Un nou punct de vedere se va aşeza tensional, observă Mircea Tomuş, în relieful unei / unor interpretări mai vechi.

Pe acest temei şi cu asemenea declarate ambiţii a descins Mircea Tomuş şi în lumea caragialiană. Opera celui mai lucid scriitor român a fost supusă unui răbduriu asediu, încercuind bogăţia de nuanţe şi sensuri. Dacă este exclusă ipoteza unicului nivel de lectură, apoi polisemia textului, istoricitatea, realismul obiectiv, raporturile dintre comic şi tragic ş.c.l. invită nu doar la o percepere mărunţitoare, ci şi, pe această bază, la un efort sintetic. Impunătoarea monografie a recoltat opinii elogioase; să amintim că un critic (e vorba de G. Dimisianu), aplaudând „curajul nezgomotos” al exegezei, nota că o astfel de carte „nu apare în fiecare zi”. Pentru o cultură sedusă de foiletonism, poposind în fragmentar, tentativele exegetice de amploare (presupunând disciplină, metodă, continuitate) au parte, cu puţine excepţii, de un tratament marginalizant. Preţuit sau ignorat pentru palmaresul său editorial, criticul rămâne un spirit senin, echilibrat, animat de „tensiunea spre obiectiv”. Încercând, adică, prin judecăţi temeinice să se apropie – aproximând – de esenţe, înfrângându-şi subiectivitatea. Chiar dacă valorile au un conţinut problematizant şi, evident, dinamic, chiar dacă – fiind în evoluţie – ele asigură exerciţiului critic o desfăşurare „în mişcare”. În fond, recunoştea criticul, doar „aproximând sau ratând, ne apropiem de esenţă”. Travaliul critic al lui Mircea Tomuş s-a vrut o asemenea apropiere.

Priza contextuală îl ajută să pună, după prelungite tatonări, diagnostice exacte. Iar calmul analizei, culegând toate probele, îl conduce spre construcţii critice solide, împăcând impactul emoţional cu necesarele clarificări noţionale. Fără a fi, neapărat, un metodolog, Mircea Tomuş iubeşte disciplina conceptuală, rigoarea, tinzând „spre obiectiv”; ceea ce nu înseamnă sacrificarea subiectivităţii. Intervenţiile sale fac dovada unei percepţii „personalizate”, lansând în circuitul critic opinii interesante. Cum ar fi opul consacrat lui Caragiale, ivit la editura sibiană Media Concept (v. Caragiale după caragiale, 2004), desfăşurând un plan de lectură pe două direcţii majore. Nu e vorba de o simplă reeditare (preluând Opera lui I.L. Caragiale, Editura Minerva, 1977), ci de adăugiri la propriul punct de vedere, criticul fişând cu conştiinciozitate şi noile contribuţii, contemplând „paşii exegetici” propuşi de eşalonul tânăr în domeniul caragialeologiei. „Încercarea de lectură” înseamnă, suntem preveniţi, „o selectivă critică a criticii lui I.L. Caragiale”. Pe de altă parte, invitându-ne în lumea lui Caragiale, exegetul plonjează în mentalul românesc, curios să afle cum un nume propriu a devenit un termen comun (scris, în consecinţă, nemajusculat). Şi să-i descifreze „mecanismele”. Fiindcă, nu fără temei, se vorbeşte insistent despre caragializarea societăţii româneşti (şi am putea culege, fără efort, exemple convingătoare din tulburea noastră tranziţie). Fie că refuzăm („freudian”, cum scria cineva) oglinda Caragiale, deloc flatantă pentru orgoliul naţional, fie că ne scufundăm în Caragialumea, în extensie necontrolată, avem obligaţia să urmăm îndeaproape materia textuală. Ceea ce Mircea Tomuş chiar face, fenomenul Caragiale invitând, însă, şi la o lectură în ramă contextuală. Cu ochi sociologic, aşadar. Mai mult, Mircea Tomuş îl supune pe bătrânul nostru clasic unor teste de ultimă oră. Insistenţa exegetică nu ocoleşte locurile comune ale exegezei (din nevoi recapitulativ-didactice), dar încearcă o lectură proaspătă. Fără a uita că dramaticitatea este esenţa literaturii lui Caragiale ori că idealitatea este falsă, golită de conţinut. Şi fără a ignora relaţia contrariilor, marele ploieştean reuşind – prin simultaneitatea unor planuri ale realităţii – un joc halucinatoriu. Pe care exegetul încearcă a-l survola prin deschiderile de orizont ale postmodernismului ori transdisciplinarităţii. Convins că avem de-a face cu un autor etern nou, Mircea Tomuş va încheia triumfal: „Caragiale este viu”. Atât prin operă cât şi, din păcate, prin metehnele societăţii româneşti, traversând, fără leac, toate regimurile.

Să nu uităm că Mircea Tomuș începuse (aproape întâmplător, mărturisea) cu o mică monografie închinată lui Gh. Șincai (1965). Că trecuse prin câteva redacții (Steaua, editura Dacia, Transilvania, Rostirea Românească) și, fost rector al Universității sibiene, înființase acolo catedra de artă teatrală. Că respingea „soluția ermetismului”, poezia patriotică fiind o permanență a liricii noastre. În fine, asupra stilului, manevrând un lexic neatrăgător, s-au rostit judecăți grele. Tradiționalist, crescând sub tutela unor mari dascăli clujeni, a iubit „reîntoarcerea la text” (cf. M. Zaciu), refuzând pletora „intenționalităților imaginare”. De mare civilitate, omul, mereu calm, a transferat textelor sale „protocolul frazeologic”, fiind laborios-sistematic în consemnarea valorilor, cu explicații parazitare, pe alocuri afectat „științific”. Încât Gheorghe Grigurcu, excesiv sever, nu ezita a califica drept critică birocratică explorările tomușiene.

De fapt, Mircea Tomuș s-a vrut un recuperator. Sinteza caragialeană, îndatorată „realismului obiectiv” s-a vrut „dincolo de mimesis”, urmând sugestii transdisciplinare (via Basarab Nicolescu). Cea dedicată Romanului (Romanul romanului românesc, I-II, 1999-2000) cerceta istoria genului, pe două direcții: dimensiunea mitologică, respectiv soarta personajului, romanul însuși devenind personaj. Peste tot, sondele criticului caută semnificații ascunse (esoterice), alternând între finețea interpretărilor și conceptualizări precare. Oricum, interesul său se îndreaptă spre valorile recunoscute, refuzând actualitatea magmatică, răvășită de orgolii.

Cât privește proza, Mircea Tomuș tipărea, în 1983, romanul Întoarcerea, de evocare etnografică, cu sugestii antropologice, suferind de prolixitate. Și, credincios spațiului transilvan, re-compune filmic, cu dispoziție memorativă o istorie dramatică (v. Aripile demonului, în cinci volume), pe rețeta prozei ardelene, cu inflexiuni sadoveniene. Această pentalogie transilvană, pe filon autobiografic, contemplând caleidoscopic oglinzile memoriei crește acumulativ, sub aparențe clasicizante. Istoria, ne reamintește prozatorul, „trecuse pe-acolo”; unele fapte s-au petrecut aievea, altele sunt presupuse, cele două registre (viață trăită, respectiv lectura, ca „realul nostru”) jonglând cu niveluri de realitate. Sau „niveluri de lumi posibile”, cum scria Lidia Csiki, jurnalul și textul ficțional, distincte grafic, fuzionând transdisciplinar. Adus „la zi”, volumul ultim, Câmpia vrăjită, forțează terapeutic resuscitarea memoriei. Dispariția Liei, zeița protectoare a casei, creează un real halucinant, inacceptabil. Aruncat în singurătate după o fascinantă iubire matrimonială, personajul-narator trăiește resemnat, în recluziunea unui sanatoriu, lumea fără Lia, în sincronia viață / literatură. Dar pentalogia poate fi, nota Irina Petraș, „un roman modern al Ardealului”. Iar Mircea Tomuș, încheindu-și călătoria terestră, ne propune, la capăt de drum, în lupta cu demonia încercărilor vieții, pilda unei vieți rostuite.

Criticul, se știe, apăruse într-o vreme care clama necesitatea sintezelor. El, vădind „tenacitate investigatoare”, cum scria G. Dimisianu, înainta „lent și nespectaculos”, răspunzând unor comenzi ale frontului critic, acuzând, prin voci zgomotoase, o întârziere care se cuvenea împlinită. Interesat, deopotrivă, de „orientarea spre totalitate”, dar și de stabilirea unor „puncte de relație”, Mircea Tomuș ar reprezenta mai degrabă o critică sfătoasă, circumspectă, de tip universitar, slujind textul și râvnind obsesiv „apropierea”.