Origine
Pe mine m-a născut Dumnezeu
și dragostea pentru cuvânt – poezie,
Iubirea m-a născut și dorul
de frumusețe și de cântec,
pământu-n care-am să revin cândva
și Steaua mea…
Pe mine m-a creat Genunea,
zbuciumul meu și suferința,
și lacrima, dar și dorința
de-a fi mai mult decât țărână,
de a zbura…
Pe mine m-am făurit Eu
din sângele neamului meu
și seva din inima mea,
din Ochiul deschis în ea…
Renaștere
De Sus până Jos,
de deasupra coroanei
și până în adâncurile Pământului,
din adâncurile lui până în adâncul din Cer,
din stânga Inimii mele spre dreapta mea,
din dreapta verdelui meu spre Inima ta
mă revendici în Numele Tău,
prin sângele neamului meu,
redându-mi vigoare de viață,
printr-o sămânță-speranță
în ramură verde de Infinit,
crescându-ți aripi din Tine spre mine
și înapoi înspre zenit
ca într-o îmbrățișare
din mare și caldă
în caldă și mare,
în raze de albă lumină și soare!
Ad Astra
Motto: ,,Esența ființelor este forma, esența vieții
este trecerea, mișcarea materiei prin eter.” / M. Eminescu
Curgem printre veacuri cum fluvii
lucind în soare,
ascultând sonate ale lunii ca pe niște
confesiuni tainice
și ne minunăm de noi înșine în lumea formelor,
culorilor, ideilor…
ne minunăm de propriile noastre vederi din trecut,
temători de ce mai urmează să ni se dezvăluie,
imaginând cum am fi putut fi
în alte treceri ale noastre
din circuitul devenirii…
Acesta nu este un poem despre Eminescu,
deși înspre El îmi zboară astăzi muza;
nici în spiritul Lui,
nici o poezie a veacurilor;
aici respiră o intersecție în timp a șerpilor de apă;
între care, cel mic se oglindește în cel mare,
uimindu-se de Geniu-i continuu…
Neschimbare
Unele lucruri nu se schimbă
odată cu trecerea timpului,
nici nu trebuie…
de pildă, sufletul –
același copil bătrân rămâne de-a pururi,
naivul înțelept, care te împământează mereu
și te aruncă în zbor câteodată…
sau amintirile din viitor –
aceleași mereu, cu mici inflexiuni ale vremii
și vremurilor…
Vocea se poate schimba,
mai bine zis, tonul,
vocea rămâne aceeași cu inima din care răsună
și privirea – din ce în ce mai largă
și mai glaciară…
În rest, aceiași rămânem mereu,
cu mici inflexiuni ale vremii și vremurilor.
Pledoarie pentru Scris
Te scriu și mă scriu mărturie
Prin colb de istorii cuprins;
Suntem noua lui amintire,
Ce în veacuri se va fi nins…
Suntem pulsul de viață al lumii
Scrijelite în tablele scoarței…
Ce-am fi fost în oglinzile vremii
Fără însemnele noastre?
Am mai fi știut cine suntem,
De unde venim la un loc
Și câtă lumină ascundem
În pergamente de foc!?
Am mai ști încotro ne îndreaptă
Prezent din trecut retrăit?
Între căile strâmbe, o dreaptă
Ar mai fi fost de găsit?
Cel care scrie e Scrisul,
Scrisul ce s-a înscris
Pe file și-n mințile noastre,
În inimi, din Paradis.
Fii liber!!
Să faci din viața ta o sărbătoare,
Să cânte-n tine sufletul mereu,
Când îți e lună și când îți e soare,
Când îți e bine și când îți e greu…
Și să creezi în jurul tău magie,
Nu ziduri de angoase și dureri,
Să-ți dăruiești clipe de bucurie,
Zâmbind peste tristețile de ieri…
Nimic nu e etern pe lumea asta,
Nici fericire, nici lungi suferinți,
Iar dacă simți că te-a lovit năpasta,
Nu-i crede pe acei ce își spun ,,sfinți”!
Căci nu e nimeni sfânt de pe planetă,
Nici păcătoși nu-s toți, cum vrei să crezi,
Nici cheia spre iubire nu-i secretă,
E în puterea ta să o creezi…
Zâmbește azi, în Cer e sărbătoare,
Iisus a înviat demult, o știi,
Tu bucură-te-n lume de-orice floare
Și fii mereu așa cum vrei să fii…
Mie, Pohemei
Fericire fără pricină,
Altar de foc și lumină,
Plămadă ieșită din tină,
Îmi ești crăiasă și zână…
Cum roua, născută-s din tine,
Din aripa-ți vie din mine,
În susur de violină
Mă rescrii albă, senină…
Din toate morțile sinelui
În Constelația Câinelui,
Printre Pleiade mă duci
Între Arhangheli mă urci…
Și mă văd cum mă vezi – pui de Zeu
Cu aripi întinse de curcubeu…