Despre romanul Ademenirea se poate spune că a fost cartea care a stârnit cele mai multe discuţii la noi, după anii ’80, aproape la fel ca şi volumul de articole Cuvânt despre Transilvania  (Editura „Sport-Turism”, 1982) de Ion Lăncrăjan.

Şi iată acum reeditată această încrâncenată frescă a anilor de după a doua conflagraţie mondială în cea mai de seamă metropolă transilvăneană, demers datorat doamnei Viorica Zaharia şi editurii lugojene. Motto-ul cu care se începe acest roman capodoperă: „O, Galateni fără minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă plecaţi adevărului – pe voi, în ochii cărora…” (PAVEL, Gal., III, 1) sugerează din start intenţia scriitorului de a exprima condiţia poporului român în momentele de răscruce ale istoriei naţionale.

După vasta experienţă de reporter, Ademenirea confirmă în mod strălucit vocaţia de prozator a lui Romulus Zaharia. Se poate limpede vedea că acţiunea autorului este una temerară, fiindcă încearcă să limpezească adevărul despre evenimentele tragice petrecute în Clujul anilor 1945 – 1946. Într-un moment în care marii romancieri, de la Marin Preda la Augustin Buzura, îşi îndreaptă atenţia către lumea controversată a obsedatului deceniu, Romulus Zaharia reconstituie minuţios, cu accent pe elementul documentar, realitatea istoricizată a perioadei postbelice, când erorile conducătorilor comunişti locali, de curând instalaţi, au permis o serie de atrocităţi înfăptuite pe fondul recrudescenţei şovinismului şi iredentismului maghiar. În fond Ademenirea este un roman politic, cu acţiune concentrată în jurul mişcărilor studenţeşti reprimate cu violenţă de puterea nou instalată, dar şi manipulate şi subsumate unor interese ascunse. Dar capătă, pe parcurs, dimensiunile unei alegorii despre alienarea omului de rând, derutat de campaniile de presă anti-româneşti şi de măsurile contradictorii ale autorităţilor locale dirijate de puteri din afară.

Caracterul de document al romanului este, astfel, evidenţiat de însuşi procedeul artistic folosit, prin care scenariul este transcris direct, prin febrilitatea consemnării imaginilor proiectate de memoria alienată, biciuită, dar cu iluminări de o uimitoare relevanţă, a lui Iozom, personajul reflector central al romanului. Este copleşitor fluxul masiv al memoriei evenimentelor din epocă, din diferite domenii şi pe multiple planuri, autorul reuşind o remarcabilă performanţă a detaliului apropiat autenticului, verosimilului.

În roman se dezvăluie faptul că în acei ani au intrat în partidul comunist, la Cluj şi în tot Ardealul de Nord, toate vârfurile iredentismului-horthysmului unguresc, care au pus mâna pe poliţia politică, proslăvind armata sovietică eliberatoare şi ocupând toate posturile decizionale în administraţie, economie, miliţie, securitate. Reacţia studenţilor se manifestă printr-o grevă de protest, nu se prezintă la examene, ceea ce determină autorităţile locale comuniste (iredentiste maghiare, în fapt) să le dea o „lecţie de democraţie comunistă”.

Romanul se deschide cu revederea dintre doctorul Hodea şi doctorul Balcea (cel care transcrie convorbirile avute cu Iozom, sub hipnoză), aflat la a treia cură de dezintoxicare. Discuţiile dintre cei doi ne conduc în preajma anilor 1940, când, ajunşi în Turda, refugiaţii transformă trotuarele în dormitoare. Vestea Dictatului de la Viena căzuse peste ei cu o putere năprasnică, neîndurătoare, urmând exodul traumatizant şi ucigător către lagărele de exterminare naziste. Titlurile ziarelor din 30 august 1940 anunţau sentinţa lui Hitler cu litere de-o şchioapă. Transilvania de Nord era răpită, era ruptă din trupul ţării. Regele Carol al II-lea se dovedise un om de nimic. Ţara se ridicase în picioare, iar zilele lui erau numărate. (Sibiul şi Clujul au fost părăsite). Peste tot era un adevărat haos. Funcţionarii şi studenţii se grăbeau să salveze bunurile instituţiilor la care lucrau. „Murim mai bine-n luptă!…”,, „Jurăm să murim pentru pământul strămoşesc!”, „Jos Dictatul de la Viena!” strigau oamenii. Aceasta este atmosfera de mobilizare, de groază şi teroare pe care o întâlnim încă din primele pagini ale acestei cărţi.

Odată cu Ademenirea, discursul epic şi mesajul scriitorului se radicalizează într-atât, încât, după publicare, romanul este interzis şi retras de pe piaţă de către oficialităţi, oferind prin chiar posteritatea lui proba „individualismului anarhic” şi grava alienare politică a societăţii româneşti postbelice. Cartea este o transparentă alegorie a puterii opresive şi a luptei cu întunericul, purtată, simbolic, într-un spaţiu concentraţionar reprezentat de clinica psihiatrică în care este tratat Iozom (Ioachim C. Pajură), fost activist şi ofiţer al serviciilor de securitate, redus la stadiul de „moluscă”, în anul 1953, printr-o lovitură violentă de bâtă aplicată de subofiţerul Piţulan, ajuns „căpetenie de bandă”. În realizarea acestui personaj scriitorul foloseşte tehnicile polifoniei, Iozom părând a fi nu numai o individualitate, ci şi o pluralitate, prin atitudine, viziune, putere de obiectivare, dar şi prin altruism şi umanism. Leitmotivul este apelul la memorie şi la aflarea adevărului, prin redescoperirea secvenţială a sinelui, dar numai în stare de hipnoză. Tragedia omului fără identitate (al anonimului) într-un mediu al hipertrofiei verbale se amplifică, pe fondul general de labilitate morală, suspiciune şi „laşitate acumulată” în timp. Istoria (ultimii ani de război, instalarea administraţiei şi restaurarea vieţii româneşti în Ardealul de Nord), în amănuntele sale umane, este una închisă în „mintea morţii” personajului bolnav, care nu se poate deschide decât prin apelul „şocului” hipnotic. Ea ascunde, în umbra comunismului de import, o nesfârşită serie de violenţe, ilegalităţi, asasinate, represiuni şi crime abil mascate în aniversări de circumstanţă şi gesturi festiv-imitative menite să justifice demonia instinctelor primare şi noua mitologie a urii de clasă. Din acest punct de vedere, cartea se constituie sub forma unei colecţii de evenimente şi secvenţe sociale, ca mărturie de epocă, prin efectul demascator al mecanismelor fundamentale, care redau cu mare scrupul adevărul. Ori, tocmai rostirea adevărului asupra frământărilor şi acţiunilor din perioada imediată retrocedării Transilvaniei de Nord, prin autenticitatea şi obiectivitatea celor relatate, este scopul prim şi ultim al Ademenirii.

Cu povestirile lui Iozom, ascultate mai ales în situaţia de „somn în stare de veghe”, doctorul Balcea a completat cu notiţe sute de pagini. Acesta a fost un copil de excepţie şi un om de excepţie. A rămas cu părinţii în Transilvania de Nord, sub ocupaţia lui Horthy, şi culegea informaţii despre viaţa românilor, notând zilnic nedreptăţile, suferinţele, persecuţiile la care erau supuşi aceştia sub regimul fascist de ocupaţie. Au rămas de la el mai multe caiete, pe baza cărora s-a putut reconstitui numărul celor deportaţi, români şi evrei, al celor luaţi la muncă forţată şi al celor care nu s-au mai întors. Dar printr-o lovitură criminală memoria lui Iozom a fost făcută ţăndări. Doctorul Hodea păstrează cu grijă însemnările doctorului Balcea şi cu egal interes pe cele ale lui Iozom. Însemnări zilnice, confesiuni, frânturi de gânduri, acele câteva zeci de convorbiri ale neuro-psiho-patologului Aurel Balcea cu pacientul său, amnezicul Iozom, toate acestea au o imensă importanţă ştiinţifică. Starea de veghe hipnotică era, în acel timp, un tratament interzis şi, totuşi, doctorul Balcea are curajul să-l practice. Desigur, metoda este şi o măiestrită „găselniţă” literară. Cum altfel, la acea vreme, scriitorul Romulus Zaharia putea spune atâtea lucruri tabú? Iozom trăise o viaţă care, odată sfărâmată, depăşea putinţa unui medic de a o cunoaşte. Poate trăise mai multe vieţi şi poate păstrase din fiecare viaţă secvenţe, imagini, amintiri demne de relatat în notiţele lui Balcea şi, deci, în structura romanului. Dar cele mai multe dintre ele se mortificaseră. Viaţa lui Iozom se închide în Spitalul de psihiatrie. Pentru el legile vieţii nu există. Iozom nu are amintiri, nu are lume, de aceea ele trebuie stârnite în stare (de veghe) sub hipnoză. În clipa în care întâlneşte lacrimile rabinului Zev Menara Ismael, Iozom începe să-şi caute amintirile în cotloanele unei conştiinţe sfărâmate. Îşi aminteşte gara bombardată şi mulţimea de refugiaţi care se întorceau la casele lor, după persecuţiile din partea „cocoşrendorilor lui Horthy”. Oamenii nu ştiau prea bine cărei ţări aparţin. În acea gară, Iozom o întâlneşte pe Anemone, fata cu păr alb şi faţa zbârcită precum a unei bătrâne. Treptat, Iozom îşi recapătă memoria. Prin intermediul talentului desăvârşit al prozatorului ni se aşează în faţa ochilor adevărate pagini de istorie naţională. Brusc, amintirile lui Iozom se îndreaptă spre ultimii ani de război, ani grei de foamete şi suferinţă. Morbiditatea şi maladiile erau atât de mari şi de multe încât, de multe ori, nu se putea stabili diagnosticul precis decât la morga spitalului. Iarna anului 1945 a fost teribil de grea. Erau aduse cadavre complet îngheţate, iar epidemia de tifos din Transilvania, în iarna aceea, reamintea dezastrul epidemiei din anul 1917 din Moldova. Societatea românească era mai bolnavă şi mai mizerabilă ca oricând. După atâţia ani de amnezie, Iozom înţelege că memoria lui nu-şi va găsi niciodată rădăcina luminii (iluminării) şi că va suferi mereu, pentru că, în decursul amintirilor sale, el nu va întâlni decât întunericul, simbol al răutăţii omeneşti.

Ademenirea se clădeşte, astfel, pe „lunga spovedanie” a alienatului, a cărui memorie este regenerată prin tratamentul hipnotic al alienistului Balcea, prin provocarea „somnului în stare de veghe” şi care transcrie fidel convorbirile confesive. Prin prisma protagonistului ipostaziat în martor lucid al istoriei, romanul devine o aglomerare de fapte şi destine tragice. Miza confesiunii patetice constă în aflarea adevărului camuflat de „minciunile” propagate în presa partinică şi, în ultimă instanţă, în reabilitarea intelectualilor aruncaţi, fără vină şi discernământ, în închisori, sacrificaţi şi martiri ai vremurilor tulburi. Astfel, pe porţiuni întregi, romanul devine un documentar relevant al epocii, întrucât martorul implicat reconstituie evenimentele, uzând copios şi de informaţiile preluate din cotidiene, tehnică narativă reportericească, împrumutată de marele scriitor prin metoda inserţiei ştirilor la zi, care vorbesc despre o realitate confuză şi derutantă pentru omul de rând.

Iozom retrăieşte violent ziua de 24 ianuarie 1945. O parte a studenţimii ardelene se îndreaptă spre Universitatea regală „Ferdinand I”. Studenţii se înverşunează în spartul ferestrelor. Deodată se auziră împuşcături. Armata primise ordin să tragă în studenţi. Cad patru tineri… Pe parcursul aducerilor aminte, Iozom trăieşte clipe grele: „Pentru mine, spune Iozom, cel mai dureros lucru este că nu pot să ştiu cine sunt şi de unde vin”.

Deşi înăbuşite în sânge, tulburările studenţeşti au avut, totuşi, un prim rezultat: membrii senatelor studenţeşti din Cluj, Sibiu şi Timişoara cereau redeschiderea imediată a universităţii româneşti din Cluj, fireşte, recunoscând necesitatea unui învăţământ universitar cu limba de predare maghiară. Se instalase guvernul Petru Groza, care se rostise împotriva asupririi naţionalităţilor, pentru eliberarea Transilvaniei de Nord de sub ocupaţia horthystă. Redeschiderea universităţii era o problemă de interes naţional, iar manevra de arestare a „huliganilor”, adică a studenţilor participanţi la grevă, era rodul unor intrigi ale grupurilor interesate să întârzie redeschiderea unei asemenea instituţii de învăţământ superior în limba română. Timp de cinci ani de la deschiderea universităţii, porţile ei din oraşul de pe Someş fuseseră închise oricărui student român. Acestor întâmplări le căuta Iozom dezlegare în lungile sale nopţi de insomnie. Îi era teamă că nimeni, nicicând, nu le va găsi rădăcina şi explicaţia acestor ani de umilinţă.

Ziarele scriau neîncetat. Iozom îşi amintea literele de-o şchioapă: „Marele Sfinx sabotează lucrările Tribunalului Poporului”. Constatând faptul că singurul chemat de istorie să pună lucrurile la punct era partidul comuniştilor, Iozom nu numai că a simţit anii aceia, ci îi şi retrăieşte. Boala însă îl rodea fără milă. În vreme ce rabinul Zev Menara Ismael era complet distrus, Iozom „vorbea” adesea cu doctorul Balcea despre o posibilă rezistenţă. Din însemnările acestuia ne dăm seama că soţia şi fiica rabinului Menara au fost deportate şi probabil asasinate într-un lagăr.