Purtăm fiecare în noi atât rău cât putem duce în plumbul picioarelor și în cocoașa spinării, dar și vis cât poate încăpea între aripile deschise… Intuiam, deși nu puteam să explic cum, într-un mod logic, că îmi provoc singur durerea, așa cum vulturul se înalță la cer prin puterea propriilor aripi. Singur! Între celest și teluric, între zbor și îngenunchiere, ne urmăm târâiala de fiecare zi, mai îngrozitoare decât moartea și, astfel, fiecare clipă e picătura de venin care te obișnuiește cu otrava.

Așa am dus-o aproape zece ani din viață, ca într-un blestem. Timp pe care aș fi vrut să-l smulg ca pe un ciob înveninat și dureros din carnea vieții mele – ciob pe care, dacă l-aș smulge, întregul vas s-ar transforma în țăndări…

Îmi pot nega propriul timp? Sunt secunde pe care le iubesc din tot sufletul, dar și secunde pe care le urăsc cu toată ființa. În timpul de iubire s-au strecurat clipe de ură; noianul de ură a fost fulgerat de momente de iubire… și, atunci, unde este adevărul?

Trudnic adunăm bune și rele, alipindu-le timpului nostru, sculptându-ne o viață și construind propriul adevăr, care, nu de puține ori, intră în contradicție cu al celor din jur… Și, abia atunci, simți cum totul se năruie, cum totul a fost doar iluzie, deșertăciune… „Totul e deșertăciune!”.

Mergeam de-a lungul râului, prin apă, cu pantalonii sumeși sub genunchi, spre plaja săracă din fața mea: îngustă și cu pietriș, plajă din care limba apei mușca șovăitoare… Mureșul, destul de umflat, mâlos ca întotdeauna, aluneca nepăsător pe vechia-i matcă, parcă insensibil la tot ce se petrece în preajmă. Străjuit de-o parte și alta de sălcii bătrâne, pletoase, se lăsa dezmierdat de razele soarelui care-l pipăiau cu degete înfrigurate… Apa lui vicleană și haină, care înghițise multe vieți, se încrețea frisonată de adierea abia perceptibilă a vântului… Totul era frumos și sălbatic… Mă gândeam că dacă Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu mâinile, atunci întreaga natură nu a putut să o facă decât cu sufletul său. Priveam în lungul râului care, în sclipătul soarelui, părea o cascadă strălucitoare între doi munți verzi, ce se prăbușeau asupra ei. Și, tocmai din acea strălucire, peste ape, se apropia de mine o flacără, un fel de femeie în roșu, cu părul învăpăiat,  o arătare ce s-a oprit pentru câteva clipe în fața mea și din  umbra căreia nu am deslușit decât amuleta împletită din piele de șarpe, de care-i atârna la gât o jumătate de scoică pe care scria cu majuscule: „ABRASAX”. Apoi, a dispărut așa cum venise. Mi-am scuturat capul înfiorat și m-am întors la mașină măcinat de gânduri confuze, indefinibile, parcă apăsătoare… Mi-am încălțat pantofii pe care-i rătăcisem prin iarbă și, abia acum, Ioana, care moțăia pe bancheta din spate a Renault-ului, mă bagă în seamă: „M-ai uitat! Ai plecat pe malul apei să-ți lingi rănile? De care  timp și de ce viață îți amintește locul?”. „Eu credeam că tu ai uitat de mine… Că îți tragi sufletul după drum și-ți prinde bine o clipă de singurătăte…”. „Tudore, Tudore… Eu nu vreau să aud de singurătate. Mi-e frică de singurătate…  Pentru mine singurătatea e cea mai mare pedeapă. Un blestem aș putea spune! Aproape că am adormit așteptându-te pe tine”…

Am pornit motorul și am privit spre apa leneșă, somnoroasă, ca și tânăra femeie de lângă mine. Amândouă frumoase, fiecare altfel, amândouă la fel curgând în timp, fără întoarcere! Dar Ioana era atât de tânără încât timpul nu conta, pentru că încă nu începuse să numere anii… Pe drumul de pământ, uscat și plin de praf, cu iarbă săracă și arsă pe margini, „bidiviul” gonea înainte și torcea liniștit. Un șarpe ne-a trecut în grabă calea. Simțeam respirația parfumată a femeii de lângă mine. Aproape silfidă, Ioana era de o frumusețe stranie și delicată în același timp. Un cap oval, cu forme desenate, inspirat de natură, o făceau invidiată de multe femei. Dar nu făcea niciodată caz de frumusețea ei. Părea că nu-i pasă de acest lucru și, oricum, trata subiectul cu o nepăsare care-i sporea farmecul… Acum își trecuse ocrotitor brațul în jurul mijlocului meu… Brațul ei subțire, liană fierbinte în jurul trupului.

După câtva timp ne-a ieșit în drum „Restaurantul” cu „Birtul din pom”, apoi șoseaua și rândul de case, vechi, ponosite, ale locuitorilor de pe malul apei… Aici mai locuiesc doar douăsprezece familii. Și-au construit casele după război și n-au mai plecat. Se mai întâmplă ca în anii cu multe ploi Mureșul să le inunde casele, dar nu s-au înspăimântat. După ce apele se retrag, le repară, sau le reconstruiesc, după caz, dar nu dau bir cu fugiții. Duc viață aspră și cu multe necazuri, iar cea mai apropiată comună, cea de care și aparține cătunul, este la cinci-șase kilometri de buza apei. De fapt, adevărata așezare, cea din vechime, a fost tocmai pe malul apei, unde și astăzi se mai pot ghici, în undele înșelătoare ale Mureșului, zidurile vechii fortărețe-mănăstire Rahonța. Pe sub zidurile acestui lăcaș alunecau în trecut plutele cu lemn și cu sare spre Ungaria. Oamenii, săturându-se de inundații, încet-încet s-au îndepărtat, și aici au mai rămas doar oamenii apelor sau oamenii locului.

În împrejurimi sunt și vile cochete, etajate, care contrastează pregnant cu casele localnicilor, mici și sărăcăcioase. Primele sunt rodul unei vieți de trudă și deznădejde, de muncă și luptă pentru a supraviețui, celelalte, case de vacanță,  născute dintr-un moft, din lux și preaplin, dintr-o opulență oarecum sfidătoare. Ele sunt locuite doar la sfârșit de săptămână sau în vacanță, vara, când stăpânii vor să uite de praful și smogul orașelor, și, atunci, se ascund aici, ținând legătura cu civilizația doar prin telefon și televizor… În rest, vilele stau aproape în părăsire și dau mult de furcă polițiștilor din satul apropiat, pentru că sunt deseori vizitate de oameni fără căpătâi, care se aciuează prin ele, ori de hoți lacomi, care nu iartă nimic din ce întâlnesc în cale.

Între șirul de case ce străjuiesc Mureșul, cu câțiva ani în urmă, din mila unui om bogat al locului, pentru cele câteva zeci de suflete care nu aveau unde să se roage, s-a construit „Schitul Săraca”, cu hramul Sfântului Dumitru, după numele celui care se îndurase să-l ctitorească, pentru veșnica lui pomenire în fața lui Dumnezeu. Schitul aparține și astăzi de Mănăstirea Săraca, iar primul confesor al lui a fost călugărul Nicandru. Un om colilie, plin de ani, de credință și duh era călugărul. Nimeni nu-i știa vârsta și ajunsese pe melagurile acestea, după cum spuneau unii, tocmai de la Mănăstirea Sfântul Andrei din Corvinul de Constanța, al Episcopiei Dunărea de Jos. Ce-l mânase spre aceste locuri, numai bunul Dumnezeu știe. Poate să mai curețe locul de păcate sau să ferească pustietatea de fărădelegi. Cert este că din clipa în care a ajuns Nicandru pe aceste meleaguri de pe Mureș și oamenilor a început să le meargă mai bine. Credincioșii îl priveau ca pe un sfânt, cei mai puțin cucernici, cu multă îndoială… Biserica din cătun este construită doar din piatră cioplită și lemn, având înălțată deasupra o clopotniță, prin care se dă de veste în zi de sărbătoare, sau dacă a murit cineva, ori dacă Mureșul își iese din matcă… Oamenii înțeleg clopotul după limba lui, după cum este bătut, după dangătul lui dureros…

Am oprit mașina în fața schitului și am coborât pentru a vedea dacă este cineva prin preajmă. Ioana a coborât și ea, lângă un cârd de gâște gălăgioase. Se străduia să-mi spună câteva cuvinte, dar zumzetul motorului și larma gâștelor îi copleșeau vocea. De după gard se ivi călugărul, în mantia-i lungă și neagră, cu barba și părul alb fluturându-i în vânt. Dojenea un câine mic, bălțat, vioi și tare gălăgios. Ne întâmpină cu bucurie, și după ce am deschis poarta, am tras mașina în curte, pe iarba care creștea din belșug între schit și cele zece căsuțe pregătite să-și aștepte oaspeții… De când păstorea schitul călugărul, venea tot mai multă lume pentru rugăciune. I-a mers vestea că face minuni! Și deseori, pe lângă cei din cătun, veneau credincioși din multe și depărtate locuri să se închine împreună cu Nicandru. Ioana privea cu uimire la călugărul pe care îl vedea pentru prima oară. Cu uimire îl priveam și eu, pentru că, deși îl știam de ani de zile, Nicandru era la fel, nu se mai schimbase cu nimic, părea că timpul trecuse peste el fără să-l atingă… În albul părului care-i încadra capul, doar sprâncenele, mustața și un smoc de bărbie îi erau mai întunecate. Ochii de un albastru intens și o profunzime fără margini scânteiau când îi îndrepta spre tine. Te privea fără ocolișuri, fără ostentație și, în toată asprimea lui de ascet, simțeai că se apropie de tine cu o blândețe și o bunătate nemaiîntâlnită… „Ai venit din nou la mine, spuse abia șoptit. De fapt nu la mine ai venit, la El ai venit, pentru că voi, nefericiții pământului care nu aflareți alinare, grăbiți la El cu necazurile și suferințele voastre, căci el vă cheamă cu blândețe… Asemenea vulturului superbu, a cărui zboru mărețiu este totdeauna țintă spre ceriul albastru, asemenea și nădejdea noastră trebuie să țintească spre Dumnezeu… Căci altă scăpare nu iastă…”. Înaintam toți trei spre umbrarul din mijlocul curții. La o masă, un bărbat și o femeie trebăluiau de zor. Tocau zarzavaturi și legume pe care le puneau într-un vas de lut imens. „Facem un ghiveci călugăresc…”, mai spuse bătrânul, arătând spre bărbatul și femeia de la masă.

Alături, sub un prun încărcat de rod, de la care porneau două rânduri de vie cu ciorchini grei, dați în pârgă, se jucau dezbrăcați, în vârful unei movile de nisip, un băiat și o fetiță, de cinci-șase anișori. Femeia frumoasă, cam la 30 de ani, era cu fața spre noi, lac de nădușeală. Părul îi era strâns cu un batic alb și legat la spate, iar bluza de un roz pal i se lipise de trupul vânjos, aproape plinuț, cu rotunjimi bine conturate. La salutul nostru de binețe se întoarse și bărbatul. Păli brusc. Nu știu cum arătam eu.  Zadarnic încerca să îngăime ceva, o formulă de salut oarecare, pentru că nu se deslușea nimic din bolboroseala lui fără nici o noimă. Eu priveam cu uimire la el: dădea spre cincizeci de ani, era într-un trening alb, cu o alură sportivă, chiar dacă se întrezărea un început de burtă și o calviție care-i lărgea fruntea înaltă. Aveam aproximativ aceeași vârstă, dar el se ținea mult mai bine, părea mai puțin măcinat de viață. Ne priveam în tăcere de câteva momente și atmosfera devenise stânjenitoare. Femeile își zâmbiră oarecum, iar noi ne priveam cu aceeași curiozitate apăsătoare, în timp ce călugărul se pare că a deslușit pe unde bat lucrurile: „Prin păcatu se face omul vinovatul morții și doar prin sfânta taină a penitenței dobândește viața. Tot prin păcatu se face omul servitoriul diavolului și fiul iadului, însă prin îngenunchiere și rugăciune la Hristos, prin sinceră și dureroasă mărturisire a păcatelor, devine servitor al adevăriului și fiu al credinței… Pentru că cea mai frumoasă virtute e umilința!”. Ne-am așezat cu toții în jurul mesei, călugărul înșirând femeii câtă ceapă și usturoi să pună la ghiveci, câte vinete, ardei, roșii, cartofi, varză, fasole verde, mazăre, cât dovlecel și câtă verdeață, cât ulei și ce condimente pentru ca mâncarea să iasă așa cum trebuie.

Auzeam că se vorbește, dar nu înțelegeam nimic. Simțeam că îmi vâjâie capul. Instinctiv, Ioana se lipise de mine. Îmi simțea tremurul corpului și mă privea întrebător. „Nu e nimic, am încercat s-o liniștesc! Mă simt puțin rău, parcă mi-e frig, doar atât!”. Între timp mă tot gândeam ce ar putea să caute bărbatul acesta aici. Ce-l adusese la călugăr? Ce urmărea? Făceam mii de supoziții, dar nu se potrivea nimic. Mă zbăteam între a crede că a venit ca orice credincios, doar să se roage și ajungeam până la cele mai groaznice scenarii, că acest om, dacă-l puteam numi astfel, ar vrea să facă rău călugărului… Dar ce rău poți să-i faci unui sfânt? Cu ce ar putea acest neisprăvit să-l lovească pe omul lui Dumnezeu? Călugărul nu poate fi umilit sau înspăimântat pentru că, în subțirimea lui, pare duh și nici durerea nu cred să-l atingă… 

Îmi aduceam aminte cât suferisem: chinurile, câtodată mai tari decât carnea noastră slabă, umilința, frica, toate la un loc, iar eu un biet om nevoit să le suporte, dator să trăiască… Când orice era mai bun decât viața care devenise coșmar, care devenise povară… Dator să trăiesc și atunci când moartea era mai bună… De nenumărate ori mi-am adus atunci aminte de Iov, de pilda lui, prin care se vedea dator să primească și cele rele de la Dumnezeu, dacă se găsise vrednic de cele bune… Și credința nu i-a fost în zadar, așa cum nu mi-au fost nici mie anii care au urmat… O, părinte, Nicandru… O, Doamne, pentru ce mi-ai scos acest om în cale?… Și tocmai acum! Dar e la fel de adevărat că o reîntâlnire cu el ar la fel de nepotrivită oricând și oriunde… O, părinte Nicandru…

Între timp femeile începuseră să vorbească între ele: „Ce caută aici?”, „De când îl cunosc pe călugăr”, și Aneta, pentru că așa o chema pe femeia cu bluzița roz, sporovăia fără întrerupere, ca femeile simple, după ce-și înfrâng timiditatea…

Călugărul acoperi oala mare de lut cu un capac, o apucă de mânere cu o forță pe care nu te așteptai să o aibă la vârsta lui și porni spre cuptorul de pământ, care abia fumga într-o parte a curții. Așeză cu grijă vasul în cuptor, apoi înteți focul. Copiii începuseră să se certe din nu știu care pricină, iar vorbăreața mamă se tot chinuia să-i împace. Deasupra, un cârd de gâște sălbatice brăzdau cerul, o boltă senină, pe care se ghiceau ici, colo, nori alburii, dezlânați…

Într-un târziu, Aneta a descoperit taina chirăielilor… Picii erau flămânzi și nu mai voiau să aștepte după nici un ghiveci. Femeia i-a luat de mână, s-a îndreptat cu ei spre dușul din marginea platoului betonat, i-a scăldat în grabă și, după ce i-a șters cu un prosop, pe un colț al mesei din umbrar le-a tăiat pâine, slănină, brânză, roșii, ardei și i-a îndemnat să mănânce. Împăcat de tăcerea dintre noi, tatăl lor îi privea cu un fel de admirație și dragoste… Fetița, parcă ceva mai mică decât băiețelul, dolofană și cu bucle aurii, molfăia și îi zâmbea tatălui făcând gropițe de-o parte și de alta a gurii. Băiatul, mai uscățiv și ceva mai înalt, mesteca lacom, ducând bucăți mari în gura mai tot timpul plină. Ioana sporovăia din nou cu Aneta. „Venim de șapte-opt ani la părintele Nicandru… Nu puteam să am copii defel. Am încercat pe la toți doctorii din lume, fără nici un rezultat… Acum vreo opt ani eram cu Stelian pe malul Mureșului, el pescuia, iar eu am luat-o încet spre mal… Aveam o ușoară amețeală și parcă mă chema cineva… Închisesem ochii și în adâncul lor îmi stăruia o văpaie… Parcă alerga spre mine o femeie de sânge, o arătare fără forme care dogorea dureros… Nu știu cum am ajuns la schitul pe lângă care trecusem cu Stelian, nepăsători, în atâtea rânduri… Ușa era deschisă, iar pata roșie se pierduse în adâncul bisericii… Alergam și eu după ea! M-am împiedicat de prag și am căzut. Așa, de-a bușilea, în patru labe, m-am târât până în fața altarului, unde am căzut fără vlagă… Lacrimile îmi curgeau pe obraz și plângeam liniștit. N-am simțit niciodată o pace și o împăcare mai mare ca atunci… Cât am plâns, nu știu, parcă am și adormit… Când m-am dezmeticit, călugărul era îngenunchiat într-o parte a altarului și se ruga… Abia am deslușit prin ceea ce spunea câteva cuvinte, pe care le repeta parcă obsedant… «Doamne, tu știi ce vrea această femeie, îndură-te, Doamne, de ea, îndură-te de neputința ei, de durerea ei, Doamne…». Și călugărul și-a continuat neabătut rugăciunea până spre seară… Așa ne-a găsit Stelian, desfigurat de cât mă căutase. Cu toată firea lui impulsivă și cu toată necredința, n-a spus nimic… Ceva s-a întâmplat cu el atunci, pentru că din acea clipă e alt om… Aproape că uitasem de întâmplare, dar un an mai târziu am născut băiatul. Tocmai atunci când nu mai speram a fost să vină această bucurie… Noapte de noapte visam că o femeie îmbrăcată în roșu îmi smulge pruncul din brațe și fuge cu el într-o biserică, iar eu alerg înspăimântată după ea… Atunci am înțeles tâlcul visului și l-am rugat pe Stelian să venim la schit… Nu a vrut, și prima oară am venit singură. Apoi m-a urmat și, de atunci, venim de câteva ori pe an la părintele Nicandru, iar vara chiar stăm câteva zile împreună cu el… Cam la un an după ce s-a născut Flavius am născut-o pe Monica…”. Și femeia vorbea încontinuu, iar vorbele-i curgeau ca o cascadă, care nu mă atingeau în nici un fel…

Am luat câteva bagaje din mașină și m-am îndreptat spre căsuța pe care mi-o arătase bătrânul călugăr. Cele zece căsuțe erau aidoma, așezate sub forma unui semicerc și îndeplineau minimumul necesar pentru a putea înnopta acolo. Erau sub forma unui cort, dar din șindrilă și acoperite cu stuf, cu un mic pridvor în față, două paturi plasate de-o parte și alta a intrării, despărțite la geamul opus de o măsuță minusculă… Totul strălucea de curățenie. Cerceafurile albe contrastau plăcut cu vopseaua vie a pereților din scândură. Am pus bagajele de-o parte, m-am întins pe unul dintre paturi și după ce mi-am dus brațele sub cap am închis ochii… În prima clipă am crezut că timpul și locul se învârtesc cu mine ca într-un carusel ciudat, apoi de-odată totul a împietrit. Totul părea de neclintit, ca într-o fotografie… Colonelul stătea deasupra mea și mă lovea fără încetare. Cu pumnii, cu picioarele, peste tot, fără discernământ… Mă zvârcoleam în durere și îl imploram printre vaiete și lacrimi: Lasă-mă, lasă-mă, ai să mă omori… „Să te omor, ‘tu-ți Cristoșii mă-ti, să scape țara de-un nemernic, de-un trădător… Revoluție-ți trebuie ție? Ești revoluționar? Revoluționaru’ lu’ pește…”, și loviturile curgeau ploaie… „Am copii mici, fie-ți milă”, abia mai îngăimam, și trupul mă ardea peste tot și fiecare lovitură mă pătrundea dureroasă ca o împunsătură de cuțit… Eram un morman de carne vie, năclăită de sânge și praf… „Ai copii, ai? ‘Tu-ți copiii soarelui mă-ti de derbedeu, de lichea ce ești…”. Și altă ploaie de pumni și picioare cădeau asupra mea… Nădușise. Vestonul și cămașa îi ieșiseră de sub centură și, tocmai când am crezut că ostenise, apucă bastonul de pe unul din birouri și începu să mă lovească și mai abitir… O vreme am urlat cu disperare, răcnind din toate puterile când se repezea să mă lovească, și parcă așa, țipăt și lovitură, înduram mai ușor… Apoi n-am mai putut nici să strig și abia mai îngăimam: „Doamne, Doamne, ocrotește-mă și ține-mă în paza Ta și…”. Loviturile au continuat până nu am mai simțit nimic, până nu am mai știut nimic… M-a trezit apa care șiroia pe mine. Durerile erau din nou prezente, parcă mai acute… Eram pe jos, chircit, cu mâinile strânse la spate în cătușe… Fierul intrase adânc în carne, în zbaterea mea, și acum cătușa freca pe osul însângerat… M-am întors pe spate și, peste cap, îl vedeam dezorientat și dement… Ochii îi ieșiseră din orbite, fața congestionată și tremurul mâinilor, tremurul acela specific nervilor maximi ori alcoolicilor fără scăpare… Când am văzut că iarăși se repede spre mine, am vrut să-l scuip, dar saliva mi s-a împrăștiat pe buzele însângerate… Și de unde până atunci mi-era o frică îngrozitoare, deodată am simțit o revoltă fără margini, o scârbă cumplită că eu și specimenul care mă bătea eram oameni… „Lichea, i-am spus, jigodie dementă, nenorocit ce ești… Câteva momente a rămas împietrit, parcă nevenindu-i să-și creadă urechilor… Apoi s-a repezit din nou ca un uragan asupra mea… În drum se pare că s-a răzgândit… Mie oricum nu mai îmi păsa, mi-era totuna… S-a apropiat, a înălțat piciorul, și-a pus talpa bocancului pe fața mea și a strivit-o ca pe un muc de țigară, în același timp strigând satisfăcut: „Năpârcăăă…”. „Năpârcă ești tu cu mă-ta aia cățea care te-a plămădit…”, răcneam de sub talpa bocancului militar… „Lasă-l mă’, că-l omori!”, am auzit atunci o poruncă și nici până astăzi nu știu cui trebuie să-i mulțumesc… Și pentru că nu știu oamenii cărora trebuie să le mulțumesc, îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-a fost milă și s-a-ndurat de mine… Încă de pe atunci aveam convingeri pe care nu le puteam demonstra, dar încet-încet, o credință vagă, nu o credință tare, ci mai degrabă o credință lucrătoare prin iubire a pus stăpânire pe mine… O credință pe care încercam s-o întăresc prin fapte bune, pentru că numai credința te duce la mântuire, dar vezi, răsturnată te duce direct la pieire… Chiar ateismul este o credință întoarsă pe dos: crede că nu crede! O credință răsturnată.

De afară se auzeau glasuri vesele și Ioana apăru în prag, parcă și mai frumoasă. Râdea cu ochii, cu ființa ei, cu dragostea izbucnită din adâncuri… Râdea cu nepăsarea cu care tinereții nu-i pasă de nimic… „Ursule, te-ai ascuns în bârlog? Hibernezi, acum în miez de vară? Vezi c-ai îmbătrânit? Și mai vrei să faci pe grozavul… Fugi de lume, ai?”. Și se aruncă peste trupul meu. Corpul ei mic de tanagra, de bibelou bine șlefuit, se cuibări de-a lungul meu. Își aciuă capul în dreptul inimii și-i simțeam respirația fierbinte prin pânza cămășii. Noroc că ne-a chemat călugărul la rugăciune și la masă, că nu știu ce s-ar fi întâmplat… S-a desprins greu de mine, cu o undă de duioșie și tristețe în același timp… Cu toate copilărelile ei, Ioana era de o gravitate care m-a surprins de multe ori… De după trupul de copil și aerul de fetiță pândea femeia. Și ce femeie! „Leoaică tânără iubirea / mi-a sărit în față /”, sărut-mâna, Nichita Stănescu!

La masa de sub umbrar Stelică era ridicat în slăvi de consoartă. Aneta tocmai îi povestea călugărului Nicandru cât s-a schimbat soțul ei în cei opt ani de zile de când vin la schit. „Se apropie tot mai mult de credință, părinte… respectă casa și familia și, parcă, și cu ceilalți se poartă altfel… Acum, de când l-a făcut general, parcă e și mai bun… Doar noaptea, câteodată, îl aud gemând în somn și se trezește lac de nădușeală. Parcă-l fugărește cineva. Atunci, în miez de noapte, stă uneori ore întregi pe muchia patului, privind în gol… Mi-e o milă de el părinte, dar nu pot să-l ajut, parcă nu mă aude, parcă nu mă vede, și numai Dumnezeu știe ce are pe suflet”… Stelian tocmai ștersese masa și acum trăgea cu mătura în jurul ei. La poartă se auzi un strigăt și părintele se îndreptă într-acolo, cu pasul sprinten, care nu-i trăda vârsta… Un drumeț îi cerea să-l miluiască. Călugărul se întoarese în curte și intră în prima dintre căsuțe. După o vreme ieși purtând în mână o straiță. Deschise poarta și o înmână drumețului, care plecă într-ale lui. „Haideți să ne rugăm”, ne îndemnă Nicandru. De-o parte și de alta a intrării în schit, pe două tăblițe de marmură sunt „săpate” cele zece porunci, iar deasupra intrării se poate citi: „Credința este începutul înțelepciunii”. Am pătruns în schit aproape împreună cu Nicandru. Femeile au venit urmate de Stelian. Ne-am așezat în genunchi și călugărul a-nceput rugăciunea. Eram aproape umăr la umăr cu el. Noi lângă ascet, femeile de-o parte. Spuneam Tatăl nostru și-l spuneam cu păcat. Stăteam alături de acela care aproape îmi curmase firul vieții. Călău și osândit deopotrivă! Umăr la umăr, durere lângă durere… „Pocăința, se auzi glasul prelatului, au fost peste toate cuvintele profeților către fiii lui Israel. Pocăința și numai pocăința, a strigat în pustie premergătorul Ioan, voindu a pregăti calea Domnului. Tot pocăința a fost și cel dintâiu cuvânt al Mântuitorului, când a început a învăța, și pocăința au predicat-o și Apostolii. Pocăiți-vă și vă iertați între voi, căciu numai așa veți obține îndurarea Domnului, pentru că îndurarea lui nu are margini. El nu vrea moartea păcătoșilor, ci pocăința lor și dobândirea vieții veșnice”. Simțeam cum trupul mă arde, cum durerile de odinioară urcă în mine din nou, cum bărbatul de lângă mine mă pedepsește din nou… Apoi o nesfârșită milă mă cuprindea față de ființa de lângă mine… Încercam să-i găsesc scuze, să-l înțeleg pentru ce făcuse, și nu reușeam… Simțeam rând pe rând cum schitul se face mic și mă strânge în ura mea, apoi cum el se deschide ca o boltă în iertare… Doar Nicandru știa că aveam sufletele apăsate. Știa și nu spunea nimic. El făcea intermedieri între Dumnezeu și oameni, nu între oameni pe pământ.

Am ieșit din schit după scurta rugăciune și ne-am așezat la masă. Ghiveciul călugăresc aburea. O aromă care te-ar fi trezit și din morți. Iar gustul acestei mâncări nu are egal. În ghiveciul călugăresc se află mai toate legumele verii… Am mâncat încet savurând fiecare îmbucătură. Ioana, pe cât era de mică, a terminat prima ce avea în strachina de lut și a mai cerut să i se pună… Călugărul a privit-o cu un zâmdet blând și după ce i-a mai pus a îndemnat-o: „La cât ești dumneata, nu trebuie să te sfiești de la mâncare…”. Copiii apărură, cu ochii cârpiți de somn, dinspre ultima căsuță…

După-amiază am pornit-o cu toții spre malul apei. Mureșul șerpuia în voie și viclenie. Nu vorbeam prea mult. De fapt nici nu prea știu ce aș fi putut să conversez cu familia Pârgariu. Copiii alergau nestingheriți în fața noastră, printre ierburile malului. Femeile parcă se plictisiseră și ele să vorbească. Se însera, și Mureșul în astfel de momente este inegalabil. Frumusețea locului nu are măsură. În asfințit și în răsărit, la moarte și la înviere, Mureșul este fără egal. Extremele se aseamănă, îmi trecu prin minte. Încet-încet am ajuns la comp. Cel vechi fusese scufundat, spun unii, cu bună știință, de persoane interesate. Compul, deși nu aduce mult venit la primăria comunei, este mândria localnicilor. Leagă două județe și scurtează mult drumul între ele. În jurul compului, pustietate. La oră de seară localnicii nu prea-și părăsesc casele. Podarul, un om mic de statură și oacheș, ne întâmpină zâmbind. Pentru el, și generalul, și scriitorul sunt oameni prea mari. De dragul celor mici, se oferi să ne treacă Mureșul, să facem o plimbare în fapt de seară peste ape. Am primit cu plăcere și am urcat pe comp. Scripeții au zornăit metalic și apa a început să „fiarbă” sub pântecul plutei. Înaintam în tăcere în carnea apei. Ioana s-a furișat lângă mine și mă ținea de mână. Stelian își potrivise aparatul și făcea fotografii. Aneta se ocupa de zmeoii de copii, muți de plăcere. Podarul ne istorisi de duhul apelor, de vechea Mănăstire Rahonța și de toate câte-i mai treceau prin cap. Compul se izbi de mal cu putere. Fără să băgăm de seamă, ajunseserăm pe cealaltă parte a apei. Aici aștepta o mașină. După ce aceasta urcă pe bac, hardughia începu din nou să sforăie. Perechea tinerilor din mașină se ocupa de copii. Într-o clipă de neatenție, îmbrâncindu-se cu fata, băiatul alunecă în bulboană… Stelian a leșinat odată cu țipătul năpraznic al femeilor. Podarul se repezi și aruncă în apă colacul de salvare. Fără folos. Apa înghițise în adâncuri trupul micuțului, care nici nu apucase să țipe. Am sărit în bulboană. Compul se îndepărta cu fiecare clipă. Am simțit cum apa mă înconjură vicleană și mă trage spre adânc. Am început să înot în liniște. Aba acum, trezit de răcoarea apei, îmi făceam un plan: să încerc să-l caut sub apă? Slabă speranță. Am preferat să adopt tehnica apei, să fiu viclean ca ea… Știam sigur că va aduce de câteva ori trupul copilului la suprafață… Important era ca atunci să fiu în apropiere, să-l pot prinde… Chiar în acele momente băiatul apăru deasupra apei. Era cam la vreo zece metri de mine, mai la vale. Am înotat ca un bezmetic spre el, dar, până să-l ajung, apa îl înghițise din nou. Atunci am încercat să calculez pe unde al putea să-l poarte apa până la ieșirea următoare și am lopătat voinicește în aval. Podarul și tânărul din mașină săriseră și ei în apă. Femeile se țineau împietrite de balustradă. În același timp, copilul apăru din nou și din nou l-am scăpat… Putea să fie ultima șansă, dar tot atât de bine apa îl mai putea aduce încă o dată la suprafață… Am înotat ca un disperat în cursul râului și din nou am văzut mogâldeața pe luciul apei… Am sărit ca un nebun și tocmai când copilul se scufunda din nou, m-am scufundat odată cu el, și, prin voia lui Dumnezeu l-am prins de un picior. Până m-am dezmeticit, am strâns cu putere piciorul micuțului, apoi l-am tras încet înspre mine… I-am scos capul deasupra apei și, purtat de curent, m-am lăsat dus spre mal. Am înotat mult timp oblic, în cursul râului până am atins pământul cu picioarele. Am scos copilul la mal și-l apăsam pe piept, să-i scot apa din plămâni… Odată cu apa țâșnită se auziră și primele scâncete guturale ale micuțului… Când copilul a început să tușească, toți erau furcoi în jurul nostru… Generalul, omul acela teribil, era ca o biată păpușă de cârpă… Alb ca varul și cu mâinile bălăngănindu-i fără vlagă… Mama își apucă odrasla în brațe și o strânse mai să-i scoată sufletul. Plângea cu sughițuri. Umerii rotunzi i se cutremurau periodic: „Dragul mamei, drag, Mureșul mi te-a dat, Mureșul era să mi te piardă…”. Generalul, în genunchi, îmi săruta mâna… Tremuram din tot corpul, de frig sau de oroare… Abia acum spaima pusese stăpânire și pe mine… Ioana mă ținea strâns în brațe și abia murmura: „Nebunule… nebunule, m-am temut mult pentru tine, m-am rugat pentru tine”…

Și părintele Nicandru se ruga. Era în pragul bisericii și, cu fața spre altar, se ruga într-o tăcere deplină. Tot astfel, spun sătenii, s-a rugat și cu câțiva ani în urmă  când apele Mureșului ieșiseră din matcă… Două zile și două nopți s-a rugat călugărul fără să se miște și fără încetare, iar apele ce trecuseră drumul îi atingeau degetele de la picioare… Părea că nu vede și nu aude nimic. El se ruga… Sătenii fugiseră cu toții… Doar el, singur în fața lui Dumnezeu, a înfrânt puterea apelor… De atunci mulți l-au privit cu respect și frică în același timp…

Am vrut să-i spunem ce ni s-a întâmplat, dar ne-a privit calm și a spus: „Știu!”, și nimeni n-a mai cutezat să vorbească. Ce știa? Poate tot ce nu știam noi, furați de viață și de răutățile lumii… Am plecat în aceeași seară de la schit, iar pe călugăr nu l-am mai văzut niciodată… Nimeni nu știe când și cum s-a topit, dar a dispărut așa cum s-a ivit, din același neant fără capăt.