(fragment)

Nichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 1983, decembrie, 13, Bucureşti) a debutat în revista «Tribuna» din Cluj-Napoca –anulI, nr.6 – din 17 martie 1957, cu trei poezii, impunându-li-se, comemorativ, după trecerea unei jumătăți de secol de la Marea Răscoală a Țărănimii Valahe,titlul „de ciclu poezeesc“ «1907»: «Au fost oameni mulţi», «La lemne » şi «Pământ» (poezie care, la pagina 106, din volumul postum, «Argotice–cântece la drumul mare», ediţie îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992, poartă titlul «Cântec despre Doja»), aşadar, trei poezii aparţinând sezoanelor morfologice, adică de înrâurire argheziană, ori sintactice, „de avântare barbiană“ ; peste trei zile, «Gazeta literară» din Bucureşti – anul IV, nr. 12/20 martie 1957 – ,tot sub „titlul“«1907», i-a publicat poemul «Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte…» (a mai fost republicat în volumul I, din «Ordinea cuvintelor» – infra, la sigla SOrd / I, II –, ediţie, cronologie şi prefaţă, de Al. Condeescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 85, dar cu titlul : «Ardea spitalul»). După obţinerea licenţei în filologie, Nichita Stănescu a fost angajat în postul de redactor la revista «Gazeta literară» (1957– 1968). «Sensul iubirii» marchează debutul editorial al lui Nichita Stănescu, la sfârşitul anului 1960, în colecţia «Luceafărul», a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, din Bucureşti, având o prefaţă de Silvian Iosifescu, unul dintre „cei mai autorizaţi“ critici literari dinspre scăpătatul „obsedantului deceniu“, ce nu  putea decât să releve în spiritul acelor vremuri :«Îndrăzneala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare, să degenereze în  obscuritate. Şi  mai  ales  ar fi  necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism, care dă căldură versurilor, să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste» . Şi în acest spirit „socialist-practic“, în 1962, «în lunile ianuarie-februarie (Nichita  Stănescu)  se află la Hunedoara şi la Reşiţa, trimis spre documentare la Combinatul Siderurgic, pentru „un contact mai intim cu concretul“», scriind poemele cu „temă siderurgistă“ – «Târziu de vară», «Sensul oţelului» etc. –, spre a-şi asigura „viza“ următoarei cărţi. Volumului de debut i-au urmat : «O viziune a sentimentelor» (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964),  «Dreptul la timp» (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965),  «11 elegii» (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966), «Alfa» (poeme, antologie de autor, 1957 – 1967, cu „ineditele“ din ciclul «Obiecte cosmice» –Bucureşti, Editura Tineretului, 1967 ; infra, la sigla SAlf), «Roşu vertical» (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1967), «Oul şi sfera» (poeme, Bucureşti, Editura  pentru Literatură, 1967),  «Laus Ptolemaei» (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968),  «Necuvintele» (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), «Un pământ numit România» (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1969), «Poezii» (antologie, în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ – Bucureşti, Editura Albatros, 1970), «În dulcele stil clasic» (poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), «Belgradul în cinci prieteni» (poeme, Cluj-Napoca, Editura  Dacia, 1972), «Măreţia frigului» (poeme, Iaşi, Editura Junimea,1972), «Cartea de recitire»(însemnări, eseuri,„poezii dezvelite“ din «Istoria ieroglifică» de D. Cantemir, din «O samă de cuvinte» de Ion Neculce etc. –, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), «Clar de inimă» (poeme, antologie–Iaşi, Editura Junimea, 1973), «Starea poeziei»(poeme –antologie, în colecţia Biblioteca pentru Toţi, cu o prefaţă de Aurel Martin –, Bucureşti, Editura Minerva, 1975), «Epica Magna» (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu –Iaşi, Editura Junimea ,1978), «Operele imperfecte» (poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1979), «Noduri şi semne» (poeme,volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982), «Oase plângând» (poeme, Panciova-Iugoslavia, Editura Lumina, 1982) etc.

Douăzeci şi patru de „trepte“ ale stănescienei „ontologii“ a Limbii/ Logosului. În întrega creaţie poetică stănesciană se evidenţiază „douăzeci şi patru de trepte“ ale unei foarte originale ontologii a Limbii/Logosului, vorbindu-se totodată şi de două etape / „vârste“ creatoare fundamentale : a) etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a„direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism şi avangardism, prin  „proletcultism“   /  „realism-socialist“, către  „resurecţie“  /„modernism“, cuprinzând creaţii dintre anii 1957 şi 1965, îndeosebi, volumele : «Sensul iubirii», «O viziune a sentimentelor», «Dreptul la timp», postum, adăugȃndu-li-se şi «Argotice» ; b) etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii/ Logosului, neasemuit înrăzărindu-se în volumele dintre anii 1966 şi 1983, începând cu «11 elegii» (1966), continuând cu «Alfa» (1967), «Laus Ptolemaei» (1968), «Necuvintele» (1969), «În dulcele stil clasic» (1970), «Epica Magna» (1978), «Operele imperfecte» (1979) şi încheind cu  «Noduri şi semne» (1982),  cu cele209 postume, publicate în 1984, în «Nichita Stănescu – album memorial» (ciclurile : «Spălarea cu pietre», «Seama poeziei»,«Tu departea, tu departea mea… », «Iarna de la sfârşitul lumii», «Scrisori pentru prieteni» etc.), ori cu ineditele dintre 1966 şi 1983, câte au fost şi vor mai fi publicate. Ca întemeietor al unei „noi ontologii“ a Limbii / Logosului, al unei noi esteticii, estetica paradoxismului, se relevă nu numai prin volumele de versuri publicate din 1966 până în 1982, ci şi printr-o serie de articole teoretic-literare, printr-o serie de interviuri, de eseuri, majoritatea reunite în «Cartea de recitire» (1972), în «Respirări» (1982), în «Albumul memorial Nichita Stănescu» (1984), în «Fiziologia poeziei»(1990) etc.