Dialog cu Vasile  Bogdan, scriitor, jurnalist şi cineast

– Până la adolescenţă ai avut parte de multe drumuri, nu tocmai lipsite de zbucium. Nu se văd urme, de când te ştiu, şi sunt câteva decenii, eşti omul calm, parcă, uneori, mai încet. Echilibrat, într-un cuvânt. Şi povesteşti frumos!

–Chiar dacă vă plictisesc cu aceste detalii, ele sunt importante pentru că au fost cărămizi la un edificiu pe care le-am aşezat bucată cu bucată la clădirea unei personalităţi la care nu mă gândisem niciodată. Cu alte cuvinte, totul a fost sub semnul hazardului, al întâmplării. Sadoveanu, despre care scrisesem de plictiseală într-o vacanţă de iarnă, dar provocat de profesoara Elena Crişan, o temă de casă de… două caiete dictando, avea să devină mai târziu tema unui amplu serial radiofonic la Radio Timişoara, ca şi George Enescu, Aurel Vlaicu, Maria Tănase, Octavian Goga, Ciprian Porumbescu. Facultatea a fost o lungă şi fascinantă aventură în care descopeream tărâmuri noi, pornind, paradoxal, de la… vorbele neaoşe ale oamenilor. Pasiunea pentru folclor, sădită de inimoşii membrii ai catedrei de Folclor a Universităţii timişorene, Gabriel Manolescu, Ioan Popa, Vasile Creţu, îndelungatele anchete folclorice, la care ni se alăturau uica Lae, celebrul folclorist şi compozitor Nicolae Ursu, şi cineastul Sandu Dragoş, avea să se împlinească în numeroase filme documentare realizate de mine pentru TVR Timişoara. În videoteca studioului se află acum numeroase filme în care încercam, cu posibilităţile profesionistului de această dată, să păstrez datini de demult ale bănăţenilor, lucruri mai puţin cunoscute în ţară, să împlinesc un deziderat care atunci era de neconceput.

-Eşti de-o rigoare obositoare! Nu spun cine te-a „văzut” aşa.

– De la profesorul Gheorghe Tohăneanu am deprins rigoarea ştiinţifică exprimată prin metaforă şi construcţie logică, de la profesorul Ivănescu oportunitatea cunoaşterii personalităţilor ştiinţifice în aprofundarea unui domeniu arid cum este lingvistica, de la Deliu Petroiu boema ca o şcoală de zbor a gândirii, de la Clio Mănescu vastitatea pasionantă a literaturii universale, de la Lucia Jucu Atanasiu acribia notaţiei, utilitatea extragerii ideilor principale pe fişe, de la Ion Iliescu, pasiunea de a tezauriza cărţi şi publicaţii într-o fabuloasă bibliotecă. Şi aşa mai departe.

-Vorbeşte despre o altă etapă, extrem de importantă, în devenirea ta, Reşiţa.

– La Reşiţa am început, în sfârşit, să-mi trăiesc viaţa. Studentul pasionat de istoria literaturii, care se dorea un Călinescu în devenire, ajungea, acum ziarist la „Flamura”, să privească stelele prin geamurile afumate ale oţelăriei în aşteptarea unei noi şarje de oţel special, să cutreiere galeriile subpământene, alături de mineri, în cizme, cu apa până la glezne, mereu atent la respiraţia profundă a pietrei, la Anina, să asculte glasuri de demult la Băile Herculane şi aşa mai departe. Viaţa pe care nu o cunoşteam, nu ştiam că este atît de colorată, de vie, de plină de învăţăminte. Vă veţi întreba de ce spun toate acestea, cititorilor mă adresez, în definitiv sunt amănunte de viaţă lipsite de interes. Da, dar pentru ajunge să faci film, să faci un documentar radiofonic, să scrii un reportaj ori o carte, toate aceste detalii devin fundamentale. Ele nu sunt altceva decât o adunare a tuturor clipelor de viaţă, o permanentă reaşezare a lor pentru a potrivi într-un anume fel realitatea care te înconjoară. Fiecare film, de pildă, este un drum. Ştii ce vrei, dar până să afli cum să ajungi până acolo mai este cale lungă. Iar atunci începi să deretici în bagajele cu care ai venit şi cauţi mijloacele care să te ajute. Şi de fiecare dată acolo se află cele mai bune soluţii.

– Premiile, desigur, sunt importante, îţi arată că eşti pe drumul cel bun. Ai dobândit multe! Acum, după ce ai lovit mai toate ţintele, ce şi cât îţi mai spun?

–Deşi vreo 20 de filme ale mele au primit premii naţionale şi internaţionale, găsesc că două sunt realizările mele de vârf, filmele în serial dedicate Revoluţiei timişorene, „Candelă împotriva Timpului”, şi cel dedicat Unirii celei Mari, „1 Decembrie 1918. O zi pentru istorie”. Fiecare numărând câte opt episoade a câte 28 de minute, acestea au fost adevărate pietre de încercare, în care documentarea îndelungată, bazată şi pe cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor de experienţă gazetărească, filmările destul de anevoioase, montajul pretenţios, au pus la încercare talentul, răbdarea şi puterea de muncă a echipei. Nu aveau să lipsească momentele de descurajare, de ghinion, vremea nu a ţinut întotdeauna cu noi, programările camerei sau la montaj nu ne-au fost mereu favorabile, dar prietenia care ne lega, credinţa în munca noastră ne-a făcut să le răbdăm pe toate cu stoicism şi bunăvoinţă. Nevoia de a relata ulterior în pagini de carte aceste aventuri a venit după ce am realizat că există un sâmbure de adevăr în dictonul verba volant, scripta manent. Câtă efervescenţă, trăire, pasiune, clocot de viaţă, căutare, nervi, bucurie, deziluzie, sacrificii, dormit prin trenuri neîncălzite, prin camere de hotel îngheţate, descoperiri fantaste ale unor personaje şi totul să se încheie iremediabil peste câteva momente, odată cu semnalul de final de emisiune. Aşa s-a născut o întreagă serie de cărţi, în fapt toată opera mea din anii de după Revoluţie. Fascinat de noul mod de comunicare, am renunţat la cariera de scriitor în sensul propriu al cuvântului, la care îmi dădea voie să aspir apariţia a două romane la o prestigioasă editură bucureşteană, „Eminescu”, şi să pornesc la scrierea unor cărţi care s-ar înscrie în seria docuromanelor, diferenţa fiind doar aceea că acum relatez fapte reale, ale unor oameni în carne şi oase, contemporani ai noştri şi nu ficţiuni inspirate, de fapt, din aceleaşi realităţi. Mai degrabă o problemă de percepţie. Sunt multe deja, poate prea multe îmi zic dar nu mă pot opri să le scriu mai departe. Sunt prea plin de viaţa trăită ca să nu o mărturisesc, prea obligat faţă de oameni deosebiţi pe care i-am cunoscut ca să nu povestesc despre trecerea lor printre noi.  

– Te încumeţi să faci un bilanţ? La zi, că ai destule proiecte în desfăşurare, nu doar în film, ci şi în proză.

– Am un bilanţ, care uneori mi se pare aproape sfidător şi nu cred că mi-ar aparţine: peste 200 de filme documentare, toate se află în videoteca Studioului TVR Timişoara, mii de emisiuni radiofonice, cele mai importante încă pe bandă magnetică în Fonoteca permanentă a Studioului de Radio Timişoara, peste 30 de volume. După câte v-am relatat, încercaţi să calculaţi câte ore de lectură şi studiu, câţi kilometri de cale ferată şi şosea, câţi oameni, câtă viaţă cuprind acestea. Şi chiar că îmi vine să spun ca Tata Oancea că nu am făcut mai nimic pe lumea asta.