— Unde mergi, unchiule? îl întreabă pe moş doamna Marioara, cuibărită, ca o cloşcă, pe unul din locurile de lângă geam, aproape ascunsă de perdeaua soioasă, de  unde  supraveghează piciul, mulţumită c-o acceptasem în proximitatea mea. Bătrânul o priveşte cu luare-aminte, căci, bănuiesc eu, nu-i plac, ca şi mie de altfel, oamenii care intră în vorbă ca musca-n lapte, ori au ceva de spus ori nu, sau poate din alt motiv, necunoscut mie.

— În lume, cocoană! îi spune, hotărât să n-o înfrunte, cum poate îi e obiceiul, pe vecina mea limbută, cu păr în barbă. Dar de ce mă-ntrebi? se interesează el mai mult de formă, probabil să nu-l credem chiar venit din creierul munţilor şi, cum nu primeşte nici un răspuns, mulţumit că stăvileşte alte întrebări, îşi potriveşte bagajele încât să nu deranjeze pe careva, apoi se lasă ostenit pe spătarul îmbrăcat în muşama maronie, brăzdată de pâraie lipicioase de la produsele celor ce trecuseră prin tren înaintea lui. Închide ochii, cumva cu voluptate, şi se abandonează unei relaxări totale, cum rar îi este îngăduit de statutul lui, şi de-o anume rezervă, acumulată şi conservată de-a lungul vremii. El e ţăran şi locul e bine limitat. Ori, pur şi simplu, doreşte să nu fie tulburat în comunicarea lui cu singurătatea. Prima opţiune mă seduce cel mai mult. Îl privesc cu luare-aminte şi încerc să ghicesc ce-i trece prin minte: poate amintiri din război, ori de la cununie, din noaptea nunţii, sau de la colectivizare… Şi poate şi de la naşterea copilului, căci sigur are unul, spre care se duce acum, dacă nu s-o fi pornit la vreun doctor, să-l consulte, sau să-l răsplătească, în ajun de Sf. Ilie, pentru o operaţie reuşită.

         Ian Iorgaki, trăind în sat, un timp ca învăţător, ajunsese să se identifice destul de des cu consătenii lui, cam fără voia lui cu toate că, filozofase el, de ce s-ar fi crezut altfel căci, ca şi ei avea,  două mâini, două picioare, un cap cu care judeca, un trup ce trebuia hrănit şi îmbrăcat şi, mai ales, cam aceeaşi mentalitate sudică, după care erau recunoscuţi pretutindeni oamenii din această parte a ţării. Ce nu făcea el ca ei era faptul că, bolnav fiind, îşi dubla suferinţa declarată şi acceptată ca atare cu o indolenţă atât de urât mirositoare încât, lăsa în urma lui o duhoare ca de sconcs. Puturoşenia îi venea pe linie genetică, de vreo două generaţii în urmă.

           Cu Ian avusesem tangenţă, în perioade diferite, şi în adolescenţă, căci mă meditase la matematică, şi mai târziu când, pe cale să-mi devină unchi, venea des la farmacia tatălui meu, năpădit de gânduri, căutând să se acomodeze cu noua viaţă din casa fratelui său. Îi convenea şi nu prea, dar se complă-cuse mereu în situaţia asta, de a fi întreţinut al statului, printr-o pensie de mizerie, dar tot era mai mult decât nimic. (Căci nu mai voia să muncească pentru nimeni). „Ca şi cum s-ar fi sfărâmat vreodată pentru aproapele său! Ăştia, Paula dragă, au avut două sute de hectare de pământ şi ce folos? Ce-au realizat? Ce s-a ales din grămezile de bani, o parte puşi la Banca Agricolă pentru fructificare, iar alţii transformaţi în acţiuni? Praful!”, vocifera tata ori de câte ori Ian îi cerea medicamente pe gratis. Acţiunile ascunse într-un cufăr arseseră chiar în noaptea plecării lor în bejenie. Ar mai fi fost o posibilitate ca Ian Iorgaki să pună la loc o parte din osânza ce ţinuse de cald familiei, dar îşi părăsise nevasta, luată cu dotă mare, şi o dată cu ea scârţâiseră spre „Podu-al mare” carele încărcate cu zestrea ei, şi preferase să se desfete cu o „haia” de prin Oraş, funcţionară la poştă, Mituna — nume nou în Registrul Ofiţerului Stării Civile.

         Îmi spunea Ian Iorgaki, după orele de meditaţie, într-o taină prielnică — crezând că-l înţeleg, dar câtă literatură citisem eu pe atunci?! —, vorbind despre poezie şi despre starea poetică — el scria versuri fără să publice — că omul încetează să existe când moare copilul din el. „Separarea nu se poate produce definitiv,  fată dragă,  şi în faţa acestei morţii anunţate, cedează tot ce e raţional. Dacă sufletul ia în posesiune trupul, sau invers, lucrurile merg bine, dar dacă încearcă să existe unul fără celălalt… Ele îşi plătesc chirie, cu monedă diferită ce-i drept, dar nu-şi rămân niciodată datoare… Eu, ca şi alţii de altfel, am simţit ce înseamnă să  ard  în bâlbără, iar sufletul să-mi fie exaltat. Ce stare deosebită e aceea! Dar am trecut şi prin pătimirea corpului rece ca sloiul în faţa unui foc uriaş, la care nu m-am putut încălzi… Însă ştiu şi cum e când trupul arde şi spiritul e aproape îngheţat…”

— Al mata e băiatu ăsta? revine bătrânul, ca să se afle-n vorbă, ceva mai încolo, după ce trenul trecuse, cu mici opinteli, macazuri, şi străbătuse cu lumină oarbă două tuneluri şi ieşire triumfător din înfruntările şi stavilele puse de natură şi chiar de om.

— Al meu, da ce te macină grija? răspunde înţepată cucoana Marioara, căreia îi creştea barba în timp ce trenul înainta, ploaia cădea insistent pe acoperişul de tablă al vagonului, seara se insinua peste apele tulburii ale Dunării, iar noi ne abandonăm mersului cu Personalul. Mustaţa şi barba i se fac cenuşii, mai întâi, apoi negre, ca un păienjeniş, şi-i ia în primire partea de jos a feţei, colţu-roasă. Metamorfozarea aceasta îi schimbă şi felul de a fi. O face tăioasă, masculină, gata de atac.

 — Eşti de la Securitate? se repede ea să-l termine pe moş. Sau faci anchetă socială?

— Îmi pari cam bătrâioară pentru etatea…, se fofilează moşul de la un răspuns abrupt, cum îi venea pe limbă, ca s-o potolească pe muierea obraznică.

— Vezi să nu! Să nu-mi spui că te pricepi până la ce vârstă fac muierile copii… Şi ce grijă ai dum-neata? Nu poţi durmi?

— Ba pot, păcatele mele! spune neconvins, cu vinovăţie. Însă ceva se războieşte în el, căci firea lui voluntară îşi dă-n petic imediat. Eu… cu una ca mata nu m-aş însura nici la anii ăştia… chiar dacă m-ar ţine pe palme, fără să mişc un deşti… adaugă cu un aer de superioritate, care-l încordează şi-l înţepeneşte şi mai tare pe scaun. Înghite în sec, cu noduri mari, din pricina afrontului de dinainte apoi tace îndelung. Privirea femeii insistă asupra-i; parcă-l dezbrăcă de hainele prea largi, de la fiu-său, şi-i cotrobăie-n buzunarul unde portmoneul se ascunde ruşinat de goliciunea şi sărăcia lui. Şi el, bătrânul nostru, se simte despuiat până şi de taine. Taine ca ale lui… Ce să nu fi povestit până la vârsta asta?! Ce să mai fi ascuns până şi de baba lui şi cât… Căci mereu felul ei tiranic şi neiertător îl aduce cu picioarele pe pământ, când mai dă şi el pinteni câte unui unic armăsar. Mereu i-a strunit hăţurile pornirilor lui năvalnice. Ca  şi azi, când  vru, înainte de plecare, să-şi agaţe decoraţia: „Fugi, omule, d-aici! Vrei să râdă lumea? Pe cine-ai mai văzut tu, acum, la vremea asta, cu medalii pe piept? Mai e şi ploaie… Vrei să coclească? (La asta, da, mintea lui rezonase!). Te lasă fiu-tu-n gară! (Posibilitatea asta îi dăduse chiar fiori pe şira spinării!. Mai ales că avusese o situaţie aproape similară, când ceapeul organizase o excursie cu un tur prin mai multe oraşe, cu trecere şi prin Caransebeş. Cum să nu profite el de situaţia asta ca să-şi vadă fiul şi să-i ducă o damigeană cu vin şi o găină friptă? Doar că de unde-l lăsase autobuzul, cu înţelegere să-l aştepte acolo peste două ore, timp în care el ar fi trebuit să ajungă la Petrică, iar restul grupului să viziteze oraşul, rătăcindu-se, făcuse aproape două ore. Blocurile semănau aşa de mult unul cu altul iar el bâjbâise prin cartier până găsise apartamentul lui Petrică, însă Petrică îl luase la trei-păzeşte pentru ideea lui de „om bătrân fără minte”, să plece de-acasă fără adresa la care trebuia să ajun-gă. Mizase mult pe ţinerea lui de minte, fără să ia-n calcul primenirea oraşului cu alte şi alte blocuri. N-are rost să mai povestesc că autocarul cu consătenii-ceapişti plecase, după ce-l aşteptase încă o oră peste termen. Ia, nea Prigorie trenul şi du-te acasă şi fă faţă hazului golanilor care de-abia aşteptau). Ori crezi că vine noră-ta cu famfara regimentului şi ăia nu ştiu cui să dea onoru?” Colţurile gurii îi coboară într-o grimasă de mare dezamăgire.

Scoate talonul de pensie şi permisul de veteran de război şi le pune la-ndemână pentru controlul cefere.

Văzându-mi privirea cercetătoare şi considerând că mă interesez de documentele lui se însufleţeşte dintr-o dată:      

— Pentru ăsta, îl vezi, taică? şi pentru decoraţii am luptat, pe două fronturi, cu aceiaşi comandanţi, dar cu duşmani diferiţi, spre Cotu Donului şi ţuric spre Tatra. Sergentul Micuţ Gheorghe m-a împins de la spate să-l întâlnesc pe rus, şi tot el mă-mpungea, cu arma, să-l fugăresc pe neamţ, şi eu, ostaşu român, cu muma văduvă, mă-ntorceam, la comandă, ba cu faţa, ba cu curu, şi mă lăsam mânat ca o vită. Pentru nişte tinichele… care şi alea au venit destul de târziu… şi era să rămân şi fără ele; le-a luat fiu-meu şi le-a dat în schimbu unei cravate cu elastic, cu o balerină pe ea, unui copil de-o samă cu el, iar când le-a adus acasă, le-a pus baba în răcliţa cu amintiri.