Cam pe când avea vârsta lui Constantin şi avusese nevoie, iar cu puţin ajutor chiar primise o repartiţie la o firmă din metropolă, se întâmplase să-şi plătească favorul astfel obţinut, printre altele, şi cu un schimb de gardă la acea întreprindere, tocmai în noaptea Crăciunului. Puţin după miezul nopţii, acceptase, fără să se gândească prea mult, ca mai vârstnicii săi colegi să plece acasă, la familiile lor sau la ale altora, şi-şi dădu seama că rămăsese absolut singur în toată fabrica abia când porni să facă rondul: un bec mare atârnând sinistru de cablul său în mijlocul curţii se stinsese tocmai când se nimeri să treacă pe sub el, iar undeva, lângă grilajul din spate, motorul unui ventilator porni de la sine, zgomotul său stârnind prăbuşirea unei stive de cutii prefabricate. Aşteptă să audă şi paşi, dar nu fu aşa. Îşi continuă rondul, controlând detectivistic toate sigiliile uşilor, iar când reveni în cabina porţii, sună la primul număr pe care-l găsi însemnat în registru şi care era chiar al protectoarei sale, directoarea adjunctă. Răspunsese chiar ea, cu iritare şi apoi cu un neascuns efort de a se păstra amabilă: “Ai probleme acolo?” “V-am sunat doar ca să vă spun Crăciun fericit”. “Bine, şi ţie la fel – sau asta-i problema?” Fusese sincer şi-i spusese că nu ştie, că rămăsese singur şi i s-a făcut frică. După aceea auzi însă prin receptor vocea iritată a soţului, care voise să ştie cine-i deranja. “E băiatul, a avut un coşmar”. Băiatul ei de trei ani, crescut de-o mătuşă la ţară. “Cântă-i un cântec, ceva şi hai să ne culcăm odată” consimţise soţul, iar femeia începuse să-i cânte de parcă lucrurile stăteau aşa cum le inventase. O ascultase supus până la capăt, şoptise un mulţumesc plin de jenă şi se grăbise să încheie procesul verbal cu formula apotropaică “în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”.

Se reîntâlniseră abia după anul nou, îl chemase în biroul ei ca să-l mustre părinteşte, mângâindu-i părul pentru a-i alunga temerile şi stânjeneala: “Toate se plătesc în viaţă, dar n-ai de ce să-ţi faci griji, moneda asta e roasă de inflaţie”. Şi zisele ei de-atunci se adeveriră când, la aproape patru ani după Crăciunul acela, îl sunase la noul lui serviciu să-l anunţe că-n dimineaţa aceea rămăsese văduvă şi să-i ceară să cânte ceva: un cântec pe care-l fredonă fără cuvinte şi fără să le dea nici o explicaţie clienţilor aflaţi atunci în birou.

În stradă, dacă nu cumva încă înainte ca poarta grea a imobilului să se deschisă pentru a ieşi, pentru a se lăsa lansat de forţa cu care Paradameşteanu aproape îl împinsese afară, odată cu invitaţia de a-i călca şi altădată pragul – dar nu singur, ci cu un prieten sau ce-o fi, solicitase bătrânul de parcă s-ar fi adresat unui prestator de servicii de socializare – deci cu o întârziere în reacţii pe care nu şi-o recunoştea, îşi dădu seama că referirea la amfitrionului său din ajun la tripticul de tablouri şi la femeia din ele îi era destinată, ori măcar trebuia să-l împiedice să rostească el acelaşi lucru: că femeia se trecuse pe sine, într-un gest care, cumva, ar fi urmat să răscumpere trecerea şi petrecerea tuturor celorlalţi. Adevărul era însă că femeia din fotografie era una şi aceeaşi fiinţă cu bătrâna din întâlnirea căreia îşi trăsese zile întregi neliniştile Constantin – într-atât de identică sieşi, încât gestul cu mâna din fotografia alb-negru părea să-l fi repetat într-un exerciţiu zilnic, într-un adevărat ritual, unul oficiat neîncetat de-a lungul acelor mulţi ani care trecuseră.

De povestit despre Paradameşteanu nu-i mai putea povesti lui Constantin, pentru că prea schimbătorul său coleg îşi luase o motocicletă şi umbla acum prin locuri de unde nu-i putea prezice întoarcerile. Încercase să-şi umple timpul cu escale prin teatre şi cinematografe, unde se intersectă din nou cu Dorina şi testară o vreme, apoi acceptară că simulaţia de parteneriat în care se complăceau funcţiona îndeajuns. Pentru ce îndeajuns, rămânea să-şi dea fiecare seama la timpul potrivit – care se arăta încă foarte departe. La o astfel de întoarcere, terminată corect în holul căminului în care se mutase fata din metrou, găsi stând pe banca din faţa blocului-palat o femeie ce-i păru pierdută sau măcar obosită, dar şi intrigant de cunoscută. Îşi clarifică repede în minte că senzaţia era de o natură diferită de imaginea obsesivă a bătrânei din staţia de autobuz şi tablourile arhitectului suferind de ubicuitate, ca să realizeze pe cine avea în faţă chiar înainte ca ea să-l întrebe dacă locuieşte acolo: “Sunteţi mama lui… Constantin?” Ezitase doar dacă să-l numească sau nu şi Adam, în schimb nu ezitase să-i ascundă că acesta n-avea să se întoarcă acasă decât a doua zi – pentru că femeia făcuse destul drum şi trebuia să se odihnească, îşi certificase pentru sine reacţia. A condus-o în apartament şi i-a pus la dispoziţie camera băiatului, el însuşi retrăgându-se rapid în încăperea proprie ca să se relaxeze răsfoind ziarele şu ultimul dicţionar cumpărat, dar şi pândind orice foşnet de dincolo de zid. Din joaca asta adormise adânc, iar dimineaţă avu parte de o trezire precipitată: pe la ora cinci, uşa deschizându-se a camerei sale îl făcu să tresară, ca să se lămurească imediat că era Constantin întors din rătăcirile sale, care trăgea de-o perină să-şi facă loc pe podea. Sări ca ejectat din pat şi-l lăsă să-i ia locul, mormăind că oricum trebuia să plece mai devreme la birou – şi realizând la jumătatea explicaţiei că rătăcitorul adormise instantaneu. Plecă spre birou, prelungind precipitarea începutului de zi în cursa cu metroul şi, mai apoi, la intrarea în noul sediu al sucursalei – unde, descoperindu-şi starea de agitaţie, găsi de cuviinţă să facă ceea ce-i trecuse prin gând atunci când i-a fost repartizat biroul şi amânase mereu: să cerceteze cu de-amănuntul clădirea, desigur, nu dintr-odată, iscodirea şi-ar fi pierdut astfel savoarea, ci în rate, în momente de răgaz furate din program. Nu-l interesau aproape deloc destinaţia încăperilor pe lângă uşile cărora se strecura, sub un pretext sau altul, cât oamenii care se perindau pe-acolo, felul lor de-a fi ori, mai corect, imaginea pe care şi-o îngăduia el asupra acestui fel, emanaţia de prietenie sau ostilitate de care era convins că sunt în stare pereţii intrândurile, treptele, defecţiunile de zidire. Odată se ciocni de femeia de serviciu, ivită de după colţ şi purtând o tavă cu paharele aşezate în piramidă deasupra, iar din întâlnirea lor, câteva din paharele cu pricina se făcură cioburi. „Da’ zănatec mai trebuie să fii, domnule” îl blagoslovi femeia, care se arăta, ori doar i se părea lui, mai curând bucuroasă că are mai puţin de spălat. Îi plăcu apelativul, nu imediat, dar după ce intră în baie şi se privi în oglindă: da, se simţea zănatec, era şi trebuia să se prezerve ca atare şi, privind înapoia zilei care dădea să se sfârşească, înţelese că toată joaca sa de-a cercetaşul prin clădirea sucursalei avusese această noimă – să se regăsească în oscilaţie, în incertitudine, în ubicuitate: zănatec.

Deasupra oglinzii din baie, coaptă de condens şi neştergere, se zărea, nu de-a dreptul prin fereastră, ci mai mult prin fanta rămasă între tocul acesteia şi tencuială, amurgirea. Luna era în seceră şi, descoperi la plecare, cam tot aşa se vedea lumina oraşului prin ferestruicile rotunde ale casei scării: ca printr-un hublou întredeschis. Unul prin care intra până la el, gelatinos de câte suflete şi poveşti ajunsese să poarte, şi mirosul de ploaie.