Ziua a început ciudat. Eram în magazinul meu preferat, așteptam ca Gigi să termine de aranjat pachetele de țigări. Luasem o sticlă de vin roșu sec, un Merlot de Recaș. Mă simțeam „în bani”. Urma să-l beau pe malul Begăi, alături de niște salam cu piper, muștar și nelipsita pâine pufoasă. Cum am zis, mă răsfățam. De la Gigi voiam doar un corn și o cafea, când, lângă mine, s-a proțăpit un individ solid, cu capul rotund ca o bilă, cu ochii mici și apropiați, de ziceai că-i șobolan. Parcă simțind momentul, Gigi s-a întors, mi-a zâmbit și a întins mâna. Obișnuiesc să plătesc cash, că așa primesc eu banii: direct din mână.

Șobolanul prinde glas:

 – Eu am fost primul.

 – Păi cum așa? îi replic eu.

 – Uite-așa. Eu am fost primul.

Îl văd pe Gigi cum șovăie. Ne știm de-o viață: am copilărit împreună, am făcut școala împreună, am făcut armata împreună, am fost la femei împreună – dacă permiteți această indiscreție –, și iată-l cum mă trădează. Ridic din umeri, dar zic:

 – Sunt aici de dinainte ca dumneata să fi fost primul.

Capul șobolanului se face brusc roșu. E chel și nu are șapcă, așa cum au majoritatea celor fără coamă. Doar o barbă cu fire rare și moi. Nici nu le-am văzut din prima, dar acum, că s-a întors spre mine, îl pot admira în voie. Ce caraghios! Ochii mici și albaștri se rostogolesc neîncetat, în timp ce pielea i se face tot mai roșie. E un fel de Costanza din Seinfeld, dar mai neîngrijit. Fac pariu că e șofer. Mi-l și închipui cu o șapcă din aia neagră, cu cozoroc, deschizând și închizând uși. Totul cu o morgă de diplomat ONU.

– Când am sosit eu, nu era nimeni în fața mea.

 Dau din cap. Are dreptate!

 – Eram în stânga dumneavoastră, cu siguranță.

 – Ce stânga? Eu vorbesc de în fața mea!

Vocea i s-a subțiat. Gigi strânge din buze și se crispează. Așa face el când se trezește brusc în fața unui eveniment extraordinar. Îmi aduc aminte că acum exact patruzeci și cinci de ani – Doamne, cum trece timpul! – aveam amândoi nouă ani și ne-am trezit în fața unor extratereștri. Veneam din centru, de la Capitol – pe vremea aceea acolo era un cinema, acum e sală de concerte –, și am luat-o prin parcuri, pe malul Begăi, spre Prințul Turcesc. Era deja întuneric, cum am zis, acum exact patruzeci și cinci de ani, într-o primăvară la fel de călduță ca asta, când am văzut o lumină mare cum vine din ceruri și se lasă pe Pământ.

– Doamne… a zis Gigi. Nu mă lăsa… a completat el.

 După care a paralizat. Avea ochii deschiși, ficși și foarte, foarte sticloși. Corpul îi devenise rigid, iar buzele îi erau strânse, de rămăseseră din ele doar o linie subțire, de puteai jura că e desenată. Ca o linie trasată cu creionul pe o coală de hârtie. Un ușor tremur strica armonia.

 – Ce-ai, mă?

Dinspre lumină s-au auzit atunci tot felul de zgomote: ca niște scârțâituri, ca niște… cum să le zic… fluierături și alte asemenea sunete nefirești într-un parc, de bună seamă. Dar, mai presus de toate, ceea ce mi-a dat și mie un fior erau umbrele. Nu erau ca cele obișnuite, care umblă după noi și se rotesc în jurul nostru când trecem pe lângă un stâlp de iluminat. Erau altfel. Fără îndoială. Mari și mici, înalte sau scunde, vorbeau și cântau într-o limbă necunoscută. Era cât pe ce să împietresc și eu, atunci când una s-a întins spre mine, mai să mă atingă.

 – Ai de capul meu! am rostit atunci.

Am luat-o la fugă. Am trecut Bega pe la Michelangelo, după care am ținut-o pe Pârvan fără să mă mai uit în dreapta, stânga, sus sau jos. Cred că fusesem hipnotizat sau ceva de genul. Altfel nu-mi explic cum de uitasem de Gigi.

De atunci, Gigi nu a mai fost același.

 – Mă… tu mă auzi?

Să revenim în prezent. Șobolanul nu voia să cedeze, iar Gigi, așa cum am spus, paralizase. Între timp, în spatele nostru se mai strânseseră câțiva clienți. Majoritatea voia o cafea și un covrig – specialitatea lui Gigi – care le vinde împreună la doar cinci lei. Un covrig cu sare, susan sau mac, și o cafea lungă, dar dulce. Te lăsa să pui și lapte în ea, dintr-o cană ciobită și cu cioc. Un suvenir adus din Italia, care făcea notă discordantă printre chinezismele locale. Dar, hei, gusturile oamenilor nu se discută. Și nici calul de dar nu se caută la dinți. Sau ceva asemănător.

Eu prefer covrigul cu mac. Semințele alea mici și negre, nici dulci, nici amare, rămân mai mereu înțepenite printre dinți. O neplăcere plăcută, dacă-mi permiteți o asemenea exprimare. După un timp se dezlipesc, iar eu le preiau cu limba, le strivesc, prelungind astfel micul dejun până hăt. Uneori mă prinde noaptea vânând câte o boabă. Dar ce satisfacție, dar ce aromă!

 – Faci pe surdul, nu-i așa?

Șobolanul cu ale lui întrebări retorice.

 – Domnule, îi zic, dacă insistați, puteți fi primul.

 – Sunt!

 – Dar doar dacă recunoașteți că…

Aici mă opresc. Cineva din spate pufnește și chicotește. Aș putea recunoaște sunetele dintr-un miliard de sunete. Ca să parafrazez poetul: ele poartă-n urechi cercei. Așa că, brusc, interesul pentru dezbaterea prietenească cu șobolanul îmi dispare.

 – Gigi, dragule, păstrează restul.

Pun pe tejghea cinci lei, iau punga de hârtie în care Gigi, ca un adevărat prieten, a înghesuit trei covrigi în loc de unul, paharul de carton cu cafea, și mă preling pe lângă șobolan și restul.

E chiar ea. Cu fața lipită de vitrină, privind școlărește prăjiturile și plăcintele aranjate impecabil de către Gigi. Nici nu mă vede, dar eu știu că doar se preface. Îi place actoria, iar mie actrițele. Foșnesc punga de hârtie. Oftez. Îmi reglez vocea. Tușesc. Fluier ușor (o bucată din Mahler, Simfonia nr. 3, „Resurrection” – știți, bucata aia de pe la mijloc, când toată lumea e veselă, iar omul de la tobe își găsește și el un rost). În fine, e o glumă de-a noastră. Visul ei e să ajungă la Lucerna, unde, zice ea, norii sunt mai pufoși ca oriunde și lumea respiră lumină. Îmi plac visele ei, sunt atât de imateriale. Spre comparație, eu nu-mi doresc altceva decât sănătate – îmi e o frică grozavă de boală –, iar Gigi un magazin de dulciuri și pâine, o brutărie combinată cu o cofetărie și o cafenea. El e singurul care pare a-și îndeplini visul, deși, trebuie să o spun în cel mai direct mod: visul lui e cel mai complicat.

Pe lângă mine trece șobolanul. Încă nu i-a trecut supărarea. Se vede bine că e un om cu multe probleme. Are buza de jos răsfrântă, ca a unui nobil austriac. Culoarea roșie s-a mai estompat un pic. Mușcă dintr-un covrig cu sare și-mi spune:

 – Vă știu eu p-ăștia ca voi.

S-a oprit, și biluțele care țin locul ochilor se rostogolesc când la mine, când la Eva. Ea încă nu s-a decis să mă bage-n seamă, dar nu contează: îi știu secretele, cifrul, metoda prin care viața ce erupe din ea se va îndrepta și spre mine, luminându-mă. Oftează. Șobolanul, nu ea.

– Mereu…

Se oprește, ia o gură de cafea. E delicioasă. Dau din cap și zâmbesc, dă și el din cap, aprobându-mă. Apoi mușcă din covrigul cu sare. Am și eu unul cu sare, dar nu-mi place. Gigi nu știe asta – și nici nu trebuie să afle.

– Mereu mă împiedic de voi. Oriunde merg. De pe unde sunteți, mă?

Nu-i răspund. Eva se întoarce și se preface surprinsă. Șobolanul pleacă de lângă noi. Încă e supărat. Un firicel de cafea îi curge pe la colțul gurii, iar în firele subțiri și moi ale bărbii odihnesc câteva cristale de sare.

– Nici nu am știut că te voi reîntâlni.

Îmi plac vorbele ei.

– Am crezut că ai dispărut.

Dau din cap. De ieri până azi, Pământul s-a mai rotit o dată, iar pentru mine a mai trecut o zi. Zâmbește larg. În ochi i-au reapărut flăcările. Oare chiar a crezut că am dispărut? Mă grăbesc să o liniștesc:

 – Nu dispar eu așa…

 – Într-o zi.

 – Într-o zi, confirm eu, dar nu astăzi.

Mă îmbrățișează, apoi fuge.

 – Eva! aud vocea lui Gigi. Ți-am mai zis să-l lași pe Dan în pace.

Ies din magazin și merg spre Bega. E încă dimineață. Studenții se grăbesc să ajungă în aule, elevii în clase, muncitorii pe liniile de producție, medicii la căpătâiul bolnavilor. Băncile sunt goale, parcul încă e pustiu, chiar dacă pe alei forfotesc sute de picioare grăbite. Treburile zilnice își au rostul lor. Bucuriile, necazurile – toate încep cu o plimbare, o stare de nicăieri, de tranzit permanent între o stare de echilibru și alta. Cea finală.

Pentru mine e banca.

Mă tolănesc și privesc câteva clipe curgerea molcomă a apei. Bega are treabă și ea. Duce pământ, nisip, pungi de hârtie, plasticuri, pești de tot felul – unii chiar rechini, sau pe aproape. Uneori – dar asta doar spre seară – și bărci. Alteori, oameni.

Rup o bucățică din covrigul cu sare, îl moi în cafea și-l las ușor să alunece la marginea băncii. Îi simt prima dată mustățile, abia apoi îi aud vocea:

 – E banca mea. Am fost primul!

Șobolanul mă privește cu seriozitate. S-a ridicat în coadă și ține între labele din față covrigul muiat în cafea. Morfăie și mormăie ceva. Îmi pare uneori ca un chițăit, ca niște sunete străine de lumea umană, de parcă umbre uriașe îmi acoperă vederea, coborând asupra Begăi ca niște aripi de prădători.

E doar vântul rece de dimineață. Mai rup o bucățică de covrig, o moi în cafea și i-o întind cheliosului. Șobolanul mestecă încet, cu grijă, privind și el, asemenea mie, curgerea lentă a Begăi.