im)perfect

există o limită de supraviețuire

pentru sensibilitate

în lumea asta de cretă

//gândești prea mult

scrii prea mult și

mai ales simți//

oameni cu inimi apretate

îmi spun ce să fac și

mai ales ce să nu

ei cred că pot ajunge-n

Valhalla pe căi ocolite

mituind păzitorii

aleg calea de sare

drumul de piatră

zilele-s albe

nopțile-s lungi

tu mă aștepți fără milă

10

– cer cenușiu liniștit –

cordon ombilical răsucit între mâna mea dreaptă și telefon

o singură legătură directă spre cămașa de forță a tristeții

navighez mereu în aceeași corabie peste aceleași valuri

spre aceeași poartă

ce se preface-n zid

spune tu care ai

întotdeauna

dreptate

ai cunoscut oameni fericiți care scriu poezie?

octombrie

azi-noapte toamna s-a strecurat în oraș
am găsit-o în parc
ținându-se de mână cu oamenii
copiii
și câinii lor
eu îmi plimb singurătatea
ca pe un copil de geniu
sigur
oamenii viermuiesc primprejur
ca-ntotdeauna
dar eu nu mai aștept acea zi de octombrie
când a început
o primăvară ce părea invincibilă
ce povești frumoase-mi spuneam
cât de departe e totul

–

tai întunericul în felii subțiri

digerabile

le ascund în sertare

în timp ce mă-ntreb de ce au tăcut

mierlele de câteva săptămâni

iar lumea se mișcă în ralanti

seara zâmbesc în latină unor trandafiri

care-au sfidat setea

până la urmă

lucrurile bune vin la cei ce așteaptă

vin

imersiune

oamenii se pot îneca în dragoste

la fel cum mi-au murit florile

udate prea mult

din prea multă grijă

sângele meu nesigur nu știa toate astea

aș fi donat mai puține sentimente

dar poți pune limite

când iubești

o să-mi fac un transplant de inimă

și atunci o să fiu

ca toți ceilalți