Vara aceasta am avut șansa de a fi profesor îndrumător voluntar pentru o campanie numită „Copii mici cu minți mărețe”. Această campanie avea ca scop expunerea copiilor creativi și inteligenți din țară. Planul era următorul: fiecare profesor îndrumător avea propria sa tarabă ce se afla în curtea cazării și o pancartă pe care scria numele său iar sub acesta activitățile pe care profesorul le putea oferi copiilor. Fiecărui profesor îi era încuviințată o echipă de patru, șase sau opt copii. Echipele se formau astfel: copiii aveau voie să treacă pe la fiecare tarabă, a fiecărui profesor în parte, iar la final, să aleagă o singura echipă la care pot aplica. Activitățile constau în: cultură, desen, matematică, arhitectură, creație, robotică, literatură, educație civică, psihologie și sport. Eu am ales, evident, ce-mi place mie cel mai mult: literatura și psihologia.

Campania se desfășura într-o tabără de patru zile în Harghita, la câteva ore de casă cu copii din toată țara. Ajunși în Harghita la cazarea plină de verdeață, aer liber, culori vii și târgulețe noastre colorate, așteptam cu emoție copilașii să vină și să se înscrie în echipa fiecăruia. Au venit de la mine pe rând, așa cum mă așteptam, copiii cu vârste cuprinse între treisprezece și șaisprezece ani. Nu mă gândeam la o altă categorie de vârstă având în vedere activitățile alese de mine, însă eram convinsă că nu sunt în campanie copii cu vârste mai mici de doisprezece ani. Drept dovadă aproape de finalul zilei echipa mea era formată din: Andra, paisprezece ani, interesată de literatură, iubitoare de romane polițiste, dar citea și benzi desenate cu eroi și eroine ce salvau orașul de răufăcători. Edi, treisprezece ani, interesat de literatură, iubea poveștile cu final roz, poveștile optimiste, și filmele SF, însă nu îi plăceau atât de mult romanele de dragoste precum îi plăceau Oanei, cincisprezece ani, interesată evident de literatură, iubitoare de romane de dragoste, și îndrăgostită de personaje fictive. Asemenea ei era și Costin, tot cincisprezece ani, interesat de ce credeți? Evident! Literatură și romane de dragoste, lucru ce a uimit fetele. Și cu toate că deja îi adoram, eram puțin dezamăgită că nu era nimeni pentru psihologie. Deja îmi imaginam câte lucruri vom face bazate doar și doar pe literatură.

După două ore de povești cu noii mei prieteni, pe când eram gata să închid taraba, doi copii mici, foarte mici, ce am crezut că sunt rătăciți, apar în fața tarabei mele șușotind:

– Uite, uite, au psihologie aici!

Îi priveam cu o sprânceană în sus deoarece semănau izbitor de tare.

– Vă ajut cu ceva, dragilor?

Fetița mă privește în ochi și îmi spune:

– Mai sunt locuri libere pentru psihologie? Eu și fratele meu am fi interesați.

(Erau gemeni, fată și băiat. Visul tuturor, nu?).

Am privit-o pentru două secunde încercând să îmi dau seama dacă ceea ce m-a întrebat a fost pe bune sau a fost doar în capul meu. Clipesc puțin, privesc în ochii lor, apoi rostesc:

– Da, mai sunt locuri, puteți aplica, mai sunt doar două.

Se uită bucuroși unul la altul sărind și chiuind de bucurie și spunând:

– Mulțumim, mulțumim, mulțumim! Ne-ai făcut ziua mai frumoasă!

Mă uitam la ei și sufletul îmi zâmbea. Fericirea lor mă făcea și pe mine fericită.

– În regulă dragilor, cum vă numiți, ce vârstă aveți, și ce vă aduce aici, în echipa mea?

– Ne numim Eva și Avram, avem nouă ani, ne dorim să aplicăm la psihologie.

Ceilalți colegi ai lor de echipă mă priveau nedumeriți, doreau lămuriri, și la fel ca și mine, aveau extrem de multe întrebări. De asemenea, modul în care gemenii vorbeau mă făcea să mă gândesc că de fapt eu am nouă ani, ci nu ei.

– În regulă copii, faceți cunoștință cu noii voștri colegi, Eva și Avram. Ei sunt aici pentru psihologie însă asta nu va afecta absolut cu nimic pasiunea voastră, literatura.

– Și nouă ne place literatura! spuse Adam zâmbind.

– Și mai bine! continui eu. Pentru că vom ajunge la un consens privind ambele tem…

Nici nu apuc să-mi termin fraza, deoarece în fugă apare o mămică speriată, iar micii mei psihologi strigă de zor:

– Mami, aici suntem!

– Oh, Sfinte Sisoe, spune mama acestora respirând ușurată, bine că sunteți aici. Oho, ați găsit psihologie? Ați găsit ceea ce vă doriți?

– Da mami, am găsit, spune zâmbind Avram.

– Mii de scuze pentru deranj, domnișoară. M-am dat la vorbă cu cineva, și am uitat că le-am permis să se plimbe de unii singuri pe aici.

Amuzată de situație, răspund zâmbind:

– Desigur, stai liniștită, nu este absolut niciun deranj! Mititeii dumneavoastră sunt niște drăgălășenii și mă bucur că am ocazia de a petrece timp cu ei pentru următoarele patru zile, sunt de-a dreptul entuziasmată. Este ceva ce ar trebui să știu sau ceva ce doriți să aflu înainte?

– Ei bine, că tot ai întrebat… poți să vii să discutăm două minute?

– Sigur!

Apoi privesc către copilași și spun autoritar:

– Copii, vreau să aveți grijă unii de ceilalți și să nu vă îndepărtați de tarabă cât eu vorbesc cu mama lui Avram și a Evei. Puteți să vă îndepărtați unul de celălalt doar pentru a vorbi cu părinții voștri, însă nu vă duceți departe de tarabă, vă rog!

Îndepărtându-ne câțiva metri de taraba mea colorată, într-o oarecare intimitatea deoarece și părinții celorlalți copii din echipă erau prin preajmă pentru ultimele sfaturi și câțiva pupici, o privesc pe mama copiilor de nouă ani și îmi dau seama imediat de unde provin genele copiilor. Mama lor era remarcabil de frumoasă.

– Sunt ochi și urechi, doamnă. Dar, înainte, dați-mi voie să mă prezint. Mă numesc Mihaela, eu voi fi profesorul îndrumător voluntar de psihologie implicit de literatură a copiilor dumneavoastră.

– Mihaela, mă bucur să te cunosc! Despre Eva și Avram… este important să știi că ei sunt niște copilași speciali. Cu toate că au vârsta de nouă ani, mentalitatea este una cum mult mai dezvoltată și gândesc precum un adolescent în pragul maturității. Sunt puțin mai dificili, au foarte multe întrebări și nu le tace gura niciodată, însă în rest sunt doi copilași normali, se joacă, râd, colecționează păpuși și mașinuțe, lucruri de genul.

– Nici o problemă, stați liniștită! Voi avea grijă să le răspund la toate întrebările pe care aceștia le vor avea și dacă ei își doresc, vom colecționa împreună păpușele și mașinuțe pe parcursul acestor patru zile.

Sărutându-și pentru ultima dată copiii pe frunte și amintindu-le iarăși să fie cuminți, să răspundă la telefon și să se distreze, mamele și tații acestora părăsesc curtea cazării care mai de care cu lacrimi în ochi, și mă lasă singură nu cu unul, nu cu doi, ci cu șase copii unul mai mare decât celălalt, și unul aparent mai special decât celălalt, după spusele mamei celor doi copii de nouă ani. Cel mai important este că pentru mine sunt toți la fel de geniali și speciali, nu-i așa?

– Măi să fie, am rămas singuri. Sunteți pregătiți pentru patru zile de poveste? Bună gluma? V-ați prins? V-a plăcut?

– Nu ar fi sunat mai bine patru zile de povestit psihologului? spune Eva.

– Ba poate că ar fi sunat, însă nu m-am gândit la asta, spun privind-o cu ochi mari.

– Ba nu, Eva! Patru zile de consiliat! ripostează fratele ei.

– Nu vor fi patru zile traumatizatoare, nu? Ci mai degrabă drăgăstoase. A fost bună? A fost bună gluma mea? V-a plăcut? Spuneți că v-a plăcut!! râdea Oana de zor.

(Cred că ceilalți au râs din politețe, cu toate că mie mi s-a părut puțin amuzant.)

Am stat mai mult cu toți de vorbă, dar mai ales cu gemenii, cei tocmai veniți și interesați în psihologie, mi s-a părut uimitor cum niște ființe atât de mici și fragede care alergau după fluturași și se jucau tenis pe iarba udă, să fie atât de inteligenți și bine puși la punct cu orice noutate. Cei mai mari, m-au lăsat de asemenea plăcut surprinsă despre cum privesc literatura. Dacă întrebi tinerii, copiii, de vârsta lor, se vor uita chiorâș la tine când pomenești despre cărți și literatură, însă nu și ei. Ei, asemenea mie, priveau literatura ca pe o artă, ca pe un dar de la Dumnezeu, și creând și scriind despre orice le gândea mintea lor aprigă, au reușit în primul rând să mă impresioneze maxim, dar și să adune un bagaj de cunoștințe și un vocabular bogat ce mă făcea să mă simt eu copilul din ecuație. Am povestit mult alături de ei, și nu mă simțeam alături de șase copii atât de mici, mă simțeam alături de niște adulți, deoarece cu adevărat, cred că ei asta sunt. Adulți în corp de copii, care tot odată se bucură de copilăria pe care o au, așa cum știu ei mai bine.

Andra, fata iubitoare de romane polițiste, își dorea de asemenea să devină polițistă. Mi-a spus că avea diferite gânduri, dar toate au de a face cu poliția, jandarmeria. Fiind un copil, se gândea și la desenele animate cu cei ce prind răufăcători, și aleargă după tâlhari. Visa să ajungă un erou precum cei din DC vs. Marvel. Scrierile ei erau de asemenea despre polițiști și supereroi. Pot spune că Andra, pe lângă faptul că citea romane polițiste și benzi desenate, le și compunea și desena. Edi, iubitorul de povești cu final roz, spera ca într-o bună zi să ajungă un Creangă al zilelor noastre, și își dorea chiar ca numele echipei noastre să fie „Junimea Jr.”, gândindu-se că unii din ei, vor ajunge poate precum cei din Junimea adevărată. Însă mi-a spus că dacă nu ajunge cunoscut în literatură, vrea măcar să fie precum Alex Garland, cel care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original. Oana, iubitoarea de literatură romantică, își dorea să exceleze în literatura internațională, să fie un fel de Nora Roberts. Iubea romanele acesteia, și din spusele ei, crede că a citit peste jumătate din cele peste 200 romane ale autoarei. Costin, asemenea Oanei, dorea să ajungă tot scriitor de romane de dragoste, însă nu voia să fie orice fel de scriitor, ci să fie dramaturg. Un mic Victor Eftimiu. A spus că atunci când citește romane de dragoste, și le imaginează pe scena unui teatru.

Când a venit rândul gemenilor să vorbească, am rămas de asemenea plăcut surprinsă. Eva, dorea să devină psiholog, spunea că îi place să vorbească și să asculte poveștile bunicii despre vremurile vechi ale originilor sale, și nu doar poveștile bunicii. Îi plăcea și să dea sfaturi colegilor de clasă. A spus că mama ei îi dădea să citească cărți de dezvoltare personală, și de acolo pasiunea pentru psihologie. Avram, dorea să devină consilier școlar, a spus că preferă să rămână neutru și că acele cărți de dezvoltare personală dăruite de mama lui, chiar l-au ajutat. Vrea să exceleze în psihologie, însă i-ar plăcea mai mult să consilieze copii de gimnaziu decât adulți. Își dorește de la colegii de echipă să vorbească cu el ca să poată chiar și exersa, iar aceștia au fost entuziasmați de ideea de a-l ajuta pe Avram să devină un consilier școlar. La finalul zilei, când am pus capul pe pernă, am știut că aceste patru zile vor fi niște zile absolut uimitoare având în vedere ce copii am alături de mine.

Prima zi a fost pentru cunoaștere, iar din ziua a doua, am lucrat la un proiect pe care l-am prezentat în a ziua următoare. Copiii au fost foarte prietenoși, cooperanți, cu un spirt de echipă minunat ce ne-a adus victoria! Au prezentat despre cum scriitori sunt proprii psihologi, și au adus în discuție diferite genuri literare, care în final, rezultau psihologia. La finalul zilei a 3 a au fost răsplătiți cu un foc de tabără, bezele, și povești la foc de tarabă alături de toți copiii din campanie. În a patra zi, echipa „Junimea Jr.”, alături de restul echipelor, au vizitat locuri fantastice din apropierea Harghitei, au jucat jocuri de societate, au jucat fotbal, tenis, baschet, au dansat, au cântat… Pe scurt: s-au distrat pe cinste.

Aș mai repeta experiența? Cu prima ocazie. Am învățat ceva? Evident că da. Cum ar fi: cei mici pot fii niște adulți cu minți geniale în corp de copii, pornind chiar de la vârsta de iată, nouă ani. Copilașii, și mai ales, gemenii, m-au făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă proverbul „Nu judeca o carte după copertă”. Coperta lor, cât și a celorlalți părea a fi una de copii mici, jucăuși. Nu-mi puteam imagina că îi voi iubi atât de mult și mai ales cum mintea lor poate lucra la un nivel atât de ridicat, la o vârstă destul de fragedă, cum vocabularul lor poate fi atât de dichisit, și cum aceștia sunt cu adevărat „Copii mici cu minți mărețe”.