Poezia crizei şi a revoltei. Anarhişti. Destructori

George Lână (n. 17 octombrie 1954, Timișoara) a debutat revuistic

în publicația studențească „Forum studențesc”, iar editorial cu

volumul de poezii Spațiul dintre două secunde (1994). De la început

George Lână scrie o poezie sigură în construcție, cu o bună folosire a

cuvântului pe sensul său fundamental. Poetul trăiește ardent, mușcă

fraga timpului, este obsedat de „spațiul dintre două secunde”, motiv

dominant și repetat în poezie, deşi ușor paradoxal ca sens. Tangența la

real există, limbajul coboară spre reflectarea acestuia:

„seară de seară mă îmbătam cu tractoriștii la birt

îmi era groază și greață

devenise vital să îmi demonstrez

că nu mă îndobitocesc cu totul

plecam sâmbătă după amiaza cu autobuzul la Timișoara

bagaje sate bănățene bogate docile

asemenea generației din care făceam parte…”

Dar, impresionează poeziile cu inflexiuni de eros. Aici

versul curge strălucitor, o tensiune tragică bruschează din

interior poezia dându-i altitudine valorică. Astfel, „ochii ei […]

tezaurizează secunda” (Ochii ei), sau „Ea mă fulgera de câteva

zile / cu privirea încolăcită de umeri / până-n auz […]”

(Ciocolată fierbinte). Există o serie de poezii din care s-ar putea

cita: Basm contemporan, Bocet interior, Pădure de fagi, Și eu

ce absurd, Proba de foc.

„Ce turbați și ce câini

ți-s genunchii iubito

și cum îmi mai mușcă din glezne și ochi

încât îmi pierd cunoștința

și cu greu că-mi revin înspre seară.

Ce turbați și ce câini ți-s genunchii

iubito și eu ce absurd

să mă abat de dimineață prin parc

și să te văd întorcându-te acasă

lepădată de tine

și cu ei dezlegați.”

Nu de puține ori, totul se desfășoară ritualic și în proiecție

mitică. George Lână se individualizează prin cultivarea

sensibilității și nu a durității în limbaj:

„Vei fi fiind doamnă când îți scriu

doar au trecut atâția ani

asemeni ca un bisturiu

tăind prin viu

tăind prin bolovani.

Vei fi fiind câmpie arsă

desțelenită înspre rod

tânără mama cale-ntoarsă

cu gândurile strânse

Nod.

Vei fi fiind doamnă de pe-acuma

ori frunză într-un fel de toamnă

pe care-o maltratează bruma?”

(Scrisoare)

Volumul Bariera de la Voiteni face diferența înspre

configurarea unei mai clare personalități poetice. Volumul preia titlul

unei poezii din cel anterior — Spațiul dintre două secunde — și

include, selectiv, poeme de aici, adăugând altele (inedite), care să

concorde unei viziuni poetice unitare. Bariera de la Voiteni cuprinde

poeme ale inimii; este adevărat că nu una săltăreață și prinsă în

jubilație continua, ci, mai mult, o inimă neagră, cu o pulsație aritmică,

bruscată de tensiuni antinomice. Dar, femeia, poezia, alcoolul,

existența, moartea intră într-o poezie de mare forță sugestivă, cu

proiecții mitologice, ce îmbină puritatea creației cu demonia

tragicului:

„Îmi stă în puteri

să însuflețesc câteva zeci

de cuvinte

fără voia voastră

să înalț femeia la rang de idee

sunt mai important decât Homer și Orfeu laolaltă

mai esențial decât orbul

și mai îndrăgostit decât

tragicul iubit al Euridicei

o dată la o mie de ani

trec cu ușurință dintr-o lume

în cealaltă.

Se cutremură prunii din sat

Și Calea Lactee

sunt îngrozit de puterile mele

ca un boboc sferic și sângeriu

de bujor năucit de lumină

mai important decât propriul său regn

decât clorofila

în sine.”

(Cumulo-Nymbus. Lui Petru Creția)

Și următoarele volume de poezie — În apărarea mea, Casă cu

flori , Tulpina mea nevăzută — arată palierele valorice pe care se

așază poezia lui George Lână. De altfel, George Lână își selectează, la

diverse intervale de timp, poeziile în antologii reprezentatve: Linia

Siegfried a ochilor tăi, Concert de trompetă în vie, Spațiul dintre

două secunde.

George Lână este un poet atipic și prin aceasta un poet original.

Poezia sa are ușoare tangențe cu cea optzecistă, dar poetic nu poate fi

așezat aici (eventual, prin vârstă), prin unele texte ale sale se îndreaptă

spre poezia boemei („…femeia alcoolul și arta…”; „…alături de alți

câțiva artiști din oraș / beau pentru că îmi place să beau / beau votcă

ieftină și suc / într-un demisol kitsch / și urc pe pereți.”), dar nu-și

include în totalitate creația aici. El este un poet cu o bună așezare în

vers, simte profunzimea sentimentului în unduirea versului, scoate din

întâmplări obișnuite sensuri mai adânci de trăire existențială:

„Culegeam măceşe

alături de colegii mei de liceu

risipiţi pe dealurile domoale

ale Mărghitaşului

tulburam liniştea ecosistemului

dominat de graminee

şi pâlcuri mari de ferigă

la sfârşit de septembrie

echilibram în mişcare browniană

cu hainele noastre intens colorate

deficitul de culoare al zonei

căzusem rob scânteierii tale de Smărăndiţă

ochilor tăi mari şi limpezi

în lumina strălucitoare

ne opream în dreptul fiecărui arbust

înainte să-i culegem fructele roşii

îl binecuvântam în tăcere

apoi te sărutam îndelung.

În urma noastră

una câte una tufele spinoase de Rosa Canina

au prins a-nflori.”

(În urma noastră)

George Lână nu urmează direcții, nu se atașează unor grupări,

ci este preocupat de propria orientare poetică, de înțelegerea în sens

personal a poeziei. Să amintim că George Lână este și autorul unei

cărți de valorificare a propriei experiențe poetice, o carte de teorie a

poeziei, numită simplu: Atelierul lui George. Din tainele și meșteșugul

poeziei. Este o carte despre poezie, despre scrierea poeziei, despre

starea de inspirație, despre travaliul artistic, despre lupta cu verbul

poetic. Este și un text rememorativ, vizând momente din existența

literară a poetului, mai apropiată de boemă (întâlnirile de la Cenaclul

„Pavel Dan” din Timișoara; de la Cafeneaua „TAROM” etc.).

În poezia lui George Lână zac forțe latente, care, odată

dezlănțuite zdruncină poezia în frământări malefice, orgolii exacerbate

și metamorfoze insolite. Un blestem ancestral (reflex mitologic al

păcatului originar) plutește peste sufletul obligat la nesfârșite

transmigrații pentru întrupare. Poezia lui George Lână este mult mai

îmbibată de mitologie decât s-ar putea crede la o lectură de suprafață:

„Nedesăvârșită această femeie

ridicată la rang de idee

este mireasa ce de o mie de ani mi-a fost hărăzită

după care alerg și care în loc să se oprească

când o strig și-o somez

să privească înapoi încât să piară blestemul

îmi pulsează mai năvalnic supt piele

îmi nechează mai tare în creier

tocmai ea care din acele clipe de vară

puține și aspre

este văduva ce îmi luminează constant

cele șapte trupuri câte am de trecut

și singurul suflet

care acum rătăcește aiurea

cu coroniță de flori și straie cernite

și cântă același cântec

egal monoton

cu patima și coerența focului

mistuindu-și substanța.”

(Monolog în august)

Pururi îndrăgostit (Ochii mei), poetul elegiază („Dar și ea

/ femeia legată prin fire dânci / și nepământene de mine” —

Elegie) și liedizează femeia (mamă, iubitoare, desfrânată,

trădătoare etc.):

„Ce alifie dumnezeiască femeia

și ce criză de ea pretutindeni

de-mi ies ochii din cap

așteptând un strop

în care să-mi înmoi degetul măcar

și să îmi tencuiesc

craterul de supt tâmplă.

Ce alifie dumnezeiască femeia

și ce criză de ea lângă mine

de mi se usucă pielea și gura

ca din blestem.

Ca alifie dumnezeiască femeia

și ce șansă pentru poet.”

(Lied).

Limbajul nu cunoaște bariere (Abia acum înțeleg), frust și

natural aduce viața în poezie: „E toamnă / și de supt tricou / țâțele tale

ca două picamere în contratimp / îmbolnăvesc asistența” (Țâțele tale).

Există multe secvențe de portretizare a femeii, încât poezia lui George

Lână ar putea sta în orice antologie dedicată frumuseții feminine

surprinse în lirică. „Ochii tăi de culoarea / nucilor verzi / îmi spintecă

una câte una / hematiile” (Spuma acelei zile); „Verdele violent al

rochiei tale / îți înnobilează tiparul / sânii mari și pietroși coapsele /

din care mă fulgeră / constant cinci miide volți” (Verdele rochiei tale);

„lung părul negru / și coapsele demențiale / îngenunchează furtuna /

golite de energie tunetele și fulgerele / agonizează în alte lumi”

(Caloriferele, scaunele, pereții).

Până la volumul Tulpina mea nevăzută , George Lână era un

rebarbativ, refractar la ordine, un revoltat pentru ca apoi să treacă la

poezia de tip meditativ. Vom întâlni, de acum, o poezie a reculegerii și

reconcilierii (cu sine, cu lumea, cu cei apropiați), iar pe unele secvențe

chiar de spovedanie lirică. Livrescul fiindu-i străin, poezia sa se

încarcă de forța și metamorfozele trăirii, ale pulsației vieții și de aici ,

poezia de meditație existențială, o sfâșiere a sufletului obligat să

existe în real și în spiritual, care sare, adeseori, spre meditația

metafizică, evidențiind în destule poezii balansul viață – moarte. „Ce

prăpastie sufletul meu” scrie, la un moment dat, poetul, sau, în altă

parte: „Mântuit / sufletul meu înviase / și domol se transforma în

secunde” (Am înălțat mâna).

Poezia transpune în vers drama existențială a poetului ca ființă

duală, trăitor în real și în ideal: „O blestemul de a viețui cu

poetul/blestemat să viețuiască simultan / în lumi diferite / să-și

iubească nepământean / fiicele excelente nevasta / să-și inventeze zi

de zi/ alte nesemuite iubite.”(O, blestemul). Această dualitate

antinomică real – spiritual, tensionează poezia în interogații fără

răspuns sau care nici nu așteaptă răspuns:

„Cine sunt eu?

În care punct de pe această tulpină

începe tragicul bărbat care sunt

sau unde poetul

și care din ei este portaltoi

pentru celălalt?”

(Asemănarea unor căințe).

Alteori, meditația sare spre metafizic, transgresând realul. Uneori în

inflexiuni poetice de psalm:

„Un sistem infinit

și delicat de oglinzi

ce reflectă simultan

toate genele și visele noastre

încât toate prind apoi

să palpite.

Ce metafizică Doamne

și ce multă orbire

Tu ființezi în fiecare din noi

însă prindem de veste

veșnic mult prea târziu.”

(Veșnic mult prea târziu).