Uneori trăim și minuni. Întâmplări pe care nici nu le-am visat, dar ele se insinuează, ori dau buzna, se lipesc de zilele noastre și totul parcă vine de la sine. Așa aș spune și despre istoria volumului de proză scurtă „Mătase și cafea rece elvețiană”. Text bilingv, în română – spaniolă. Un text pe care l-am scris  cu mare plăcere. Și care a fost să aibă o  adevărată istorie.

Cu trimiteri spre lumea largă, încă de la început. Ariile internaționale s-au legat în verigi mai mari, mai mici. Încep cu titlul. Face conexiune cu perioada studiilor mele în Elveția, la Universitatea Neuchâtel. Apoi, traducerea continuă linia deschiderii spre alte orizonturi, spre altă parte a lumii. Versiunea spaniolă, deci, a fost făcută de o doamnă profesoară plecată din țară, în Spania, și pe care am cunoscut-o la un Congres Internațional al Femeilor românce de pretutindeni. Iată, tot o verigă internațională! Urma treapta publicării.

Dacă spun că fiecare carte are un destin al său, pare o afirmație de coloratură dar, în ce mă privește, lucrurile se confirmă. Va să zică, vine momentul să dau cartea la o editură. Fără să mă străduiesc să găsesc vreo formulă de plată, pac, vine din senin, de undeva, soluția. Se vede treaba că îngerul meu bun era foarte activ. Așa se poate explica întâmplarea. Un vicepreședinte al unui Club Rotary Internațional (din nou aceeași coordonată), mă caută la sugestia unuia dintre colegii săi, care mă cunoștea. „Aș avea o propunere”, îmi spune direct vizitatorul. Urmă o tocmeală, pentru mine, faptul era cel puțin inedit. Adică, să-i vând câteva cărți, dacă se poate 100, dar traduse, nu conta în care limbă europeană, pentru a le oferi celor care vor participa la înființarea unei Filiale a Clubului respectiv, la noi în oraș. Intenție lăudabilă, să dea o coloratură culturală acestei noi formațiuni, sau cum s-o fi potrivit să o numesc. Auzind solicitarea, am zâmbit larg. Am devenit bine dispusă, intram într-un joc care-mi părea năstrușnic. Nu știu ce anume credea domnul respectiv, venit de la Viena, despre autori. Cum e chestiunea cu tirajele. Cum să-ți stochezi 100 de exemplare? Mai ales eu, care totdeauna, fără excepție, am dăruit cărțile celor prezenți la lansări, dar și altora, prieteni sau cunoștințe. Niciodată nu am făcut comerț cu nimic, dar mai ales cu propriile mele produse literare. După un scurt schimb de priviri, continuă negocierea. Accentuă ideea că era vorba de un cadou pentru membrii noii filiale și nu are de gând să renunțe. Îi spun că nu am atâtea exemplare din nicio carte. Bine, atunci, aveți exemplare din mai multe titluri, indiferent de gen literar, doar să fie traduse și în alte limbi? Iarăși ezit, calculez rapid în minte cum aș putea rezolva… Persoană inteligentă, domnul respectiv prinde subtil sensul derutei mele, și pune altfel întrebarea: „Nu cumva aveți un text gata scris și tradus? Plătim noi editarea. Nouă ne dați doar 100 de exemplare”. Acum, totul se potrivea la fix.Voluml meu proaspăt terminat și tradus în spaniolă, urma să fie editat cu rapiditate. Așa s-a și întâmplat. Editura au ales-o dumnealor, și nu au greșit. E vorba de Eurostampa. Are tradiție, ștaif, calitatea corecturii etc.

Prima ieșire în lume a cărții „Mătase și cafea rece elvețiană” a avut parte de fast pe măsura importanței evenimentului pentru care domnul respectiv se deplasase la Timișoara. Și, mai ales, mă bucura faptul că volumul avea cale deschisă, ajungând în câteva orașe europene, de unde veneau participanții la reuniunea Clubului Rotary Internațional. .

 Dacă destinul acestui volum s-ar fi oprit aici, și tot ar fi fost mulțumitor. Dar Îngerul meu bun intră, dragul de el, din nou în acțiune.Traducătoarea îmi transmite că volumul are deja o cronică făcută de un cadru didactic de la Universitatea, „Alcalá de Henares”. S-ar putea programa o lansare, dar asta presupune un drum la Madrid. Așa că, ar fi potrivit să-mi fac bagajele. Mi se asigură cazare, masă, prezentare în presă, locația unde va avea loc evenimentul și desigur, public participant. Doar să-mi plătesc biletul de avion. De acord. Era normal să accept.

Madridul la prima vista. Eu, care totdeauna am spus că de-ar fi să mai pot locui în altă parte a lumii, atunci aș alege Italia din toată inima, acum, mă simt învăluită cuceritor. Dar nu mă las total dusă în ispită, chiar resping acest sentiment de trădare a vechii mele afecțiuni pentru Italia, piu bella nel mondo.

De la aeroport, am fost condusă direct la Radio Tentacion, un radio care transmite două ore și în limba română. Redactorul care coordona emisiunea s-a dovedit a fi foarte pregătit. Știa despre mine totul. Mi-a făcut o prezentare documentată și onorantă. Nu mă așteptam nici să fim în direct cu ascultătorii. Care s-au dovedit foarte interesați de subiect. Cam ciudat… Ori era un post foarte ascultat, ori dumnealor fuseseră dinainte selectați, care anume să apeleze telefonul de emisie. În final,  am rămas cu impresia unui spectacol vorbit, o comunicare plină de farmec, tocmai pentru că nu ne vedeam noi, cei care conversam pe calea undelor. Ovidiu C. Cornilă, profesor de limba engleză, pe care o predă spaniolilor, s-a dovedit a fi un  excelent realizator de emisiune. Totul a decurs ca la carte.

A doua zi, emoțiile lansării. Înainte de eveniment, am vizitat atât cât se putea, Universitatea ,„Alcalá de Henares”. De care mă vor lega în viitor momente de o mare încărcătură emoțională, de neuitat, deocamdată, secrete pentru mine. Oricum, mă puteam declara cu toată onestitatea că eram deja fermecată de acel miraj indescriptibil, pe care Universitatea  îl degajă de câteva sute de ani încoace. De la 1499. Nu departe de clădirea principală, cu renumita-i fațadă în stil plateresque, se află casa memorială Cervantes. El însuși, autorul lui Don Quijote a călcat pe aceste străzi ale unui oraș unic în lume, construit exclusiv pentru a găzdui studenți și profesori întru descifrarea tainelor teologice ale lumii. Motiv pentru care a fost supranumit Civitas Dei.

            Sala destinată prezentării  cărții mele, avea toate datele necesare să fie numită… regală. Probabil, este una dintre încăperile numeroase de care dispune Universitatea, cu destinația, expoziții sau întâlniri culturale. Ca dimensiune, opot compara cu PiațaOperei din Timișoara. Pe toată lărgimea pereților, fresce. Îmi alunecă privirile uluite printre colonadele imense, dorind să țin minte orice amănunt. Pe o masă, înșiruite, cărțile mele, între steagul Spaniei și cel al Comunității Europene. Bucuria dă năvală peste mine, venind dinspre lumea largă.

Era ceva lăuntric, juvenil și strălucitor. Clipele erau zglobii, săltărețe și pătimașe.

Ca de fiecare dată când am fost în asemenea situații, m-a săgetat dorința de-a avea lângă mine pe cineva dintre cei dragi. Dar nu se poate. Și le trimit un gând care va măsura oceanul. Un gând care nu se va lăsa paralizat de distanțe. Va ajunge acolo, în rotundul bătăilor inimii lor. Trebuie să cred asta. Trebuie să inventez aripi fantasmagorice, să rog puterea magică a gândului să mă servească. Peste indiferentele culori ale frescelor de pe pereți, trec imagini din chiar spiritul meu plămădite. Fără tăgadă, Cristina se va mira ce-o apucă de-i apare în minte acum, tam-nesam, imaginea mea, iată, în fața sa, pe stradă, o femeie asemenea mie, se miră, e mama? Nuu, nu poate fi acum, aici. Iluzia, totuși, o învăluie subțire, suplă, mângâietoare… Pe Andrada o va cuprinde brusc o euforie aproape de extaz și va face piruete, senină, strălucitoare, ca orice fată foarte iubită. Medana Patricia, pe dată, la gândul meu ajuns la ea, va  iscodi un cântec pătimaș, va fi convinsă că lumea întreagă începe să fredoneze acompaniind-o…

Toate se petrec dintr-o neînțeleasă, neînfrântă putere a clipei mele mărturisitoare.

     În sala regală, se aude un semnal, un gong ca la teatru. Realitatea se derulează acroșant. Mă simt privită de toată lumea. Limba spaniolă e foarte cantabilă. Nu am studiat-o, dar tot înțeleg cât de cât despre ce-i vorba. Cadrul didactic de la Universitatea Alcalá, care a scris despre cartea mea, și pe care mi-l imaginam cu barbă și monoclu, sever, scorțos, impunător, este un tânăr în pulovăr cadrilat, căruia i-am fost prezentată mai înainte de-a începe festivitatea. Eu vorbeam în italiană, iar el mă înțelegea. Și viceversa. El îmi răspundea în spaniolă, iar eu îl înțelegeam. Nu greșesc dacă afirm că mă aflu în mijlocul unei veritabile festivități. Unde se spune despre ce anume am putut eu adăugi cuvintelor, în final ieșind la vedere povestirile din carte. Tânărul spaniol (cred că este asistent universitar), a înțeles excelent dorința mea de-a pune accent pe stil. Și face referire la metafore, la calitatea lirică a textului. Și tare mă bucură. La un moment dat, tăcere. Apoi, se anunță ceva. Anume, tocmai a sosit Domnul Primar al orașului Alcalá de Henares. Care nu mai este demult doar un oraș universitar. (În secolul al-XVI-lea, erau aici 12.000 de studenți). Acum, figurează ca o localitate cu toate specificitățile administrative moderne. Edilul, un domn foarte elegant, la costum, mic de statură, cu alura prietenoasă, e privit cu simpatie și nimeni nu se arată mirat că a întârziat. Important este că, după câte înțeleg, aici, cultura își are un rol, un rang al său. L-au chemat poate reprezentantele Ambasadei României la Madrid, care se află și dumnealor în sală.

În fine, îmi vine rândul să rostesc și eu ceva. În română. Am baza în doamna Mariana Vlad, care face traducerea. De fapt, ea se dovedește a fi un lider, un organizator de bază, inițiatorul multor momente culturale. Românii iubitori de cultură s-au organizat într-o Uniune de Creație literară, cu numele lui Lucian Blaga, și al cărei președinte este poetul și profesorul Ovidiu C. Cornilă, realizatorul emisiunii de la radioul unde am fost invitată. Atunci, nu-mi erau prea clare lucrurile dar, pe parcursul anilor, am ajuns să colaborăm foarte mult.

Când vreau să mă retrag, mi se face semn să mai rămân și, îndată mă pomenesc cu un domn care se îndreaptă glonț spre mine și-mi pune în brațe o făptură sculptată. Apoi, se înclină politicos și se prezintă. Este sculptor și are nume de plantă vindecătoare. Un pic magică: Busuioc. Lucrarea pe care mi-o oferă a fost realizată special pentru acest moment. Un vultur. Da, un vultur din lemn african. Iată și documentația materialului din care este realizat. Și ce culoare interesantă are! Un roșcat calm, diluat. Pe unul din picioarele sale, stă încrustat numele meu, pe cealălalt, urarea de-a urca mereu în profesia de scriitor.

Aplauze și bucurii. Au fost și flori, și fotografii lângă steaguri, lângă un grup… sau alt grup… Sala era cuprinsă de o plăcută animație. Schimburi de întrebări, sau răspunsuri, descoperirea mea că bucuria poate fi amețitoare, cu scântei pornite din ființa mea și care, atunci, se răspândeau  în înserarea de afară.

Despre fotografia pe care mi-am făcut-o stând în brațele lui Don Quijote, în chip de statuie postată în fața casei celui care l-a zămislit în ființă literară, Miguel de Cervantes, merită vorbit mai  mult. Adaug doar că Sancho Panza stă pe aceeași bancă din fier forjat, în fața maestrului, care i-a făcut nemuritori pe amândoi. Numai că el, fiind mai urât, bondoc, nu are umerii din bronz așa de lustruiți, nefiind atât de mult îmbrățișat de turiști, precum partenerul său de poveste. Am revenit altă dată în același loc… povestea ar putea continua….