Jocurile poeziei nu țin de fizica particulelor și nici de cuantică. Ludicul acesta e mai degrabă spirit și stimulare, finalitate benefică a ideii rodind un imaginar prin care fluidizări lirice răspund neliniștilor omenescului, interogațiilor omului, contextualizează sentimente și emoții, se insinuează în particularități identitare. În volumul masiv de acum câțiva ani, Solilocviile apocrife (Timișoara, Editura Mirton, 2017, 480p., două întâmpinări fiind semnate de Romulus Zaharia și Ion Ghera, aceiași având extrase din comentarii mai vechi ori mai noi, alături de Aurel Turcuș, Geo Galetaru și Ion Arieșanu, pe copertele cărții), Ion Căliman și-a clădit, după o examinare riguroasă, desigur, un melanj din poemele sale indicând, prin acest zăcământ aurifer, că  nu au ziduri fisurate decât întemeierile efemere. Or, poezia bănățeanului, un liric cu alonjă vizionară apreciată de multe decenii în agora literaturii noastre, are o structurare onirică a fundamentelor dublată de un cult al mitului pluriform expus într-o consistență stilistică remarcabilă.

Sigur, nu-ți poți oferi doar prin lectură superficială răspunsurile, atunci când vrei cu adevărat să te apropii de misterul adâncit în această vastă unitate stilistică, dar sentimentul, mereu reverberator, este acela, deopotrivă revelator, că o simplitate rafinată caracterizează temelia liricii lui Ion Căliman. În rezonanță cu înfățișarea anamorfotică a lumii omului („Dă-mi mingea aceea de foc,/fluierul gândului,/să-mi sap în vertebre/coloane sfâșiate de cântec…//Dă-mi starea aceea de cenușă,/când te lași zdrențuit adierii/ și nu mai poți răspunde/decât îngândurându-te…// Dă-mi groapa proaspăt săpată/ ca pe o haină/ a amintirilor…”), eul auctorial execută într-o misterioasă „surdină” o dislocare a cerebralității (cerebralul fiind doar instantaneul) fie în spontană euforie, fie în temperanță discretă. În poemele sale, Ion Căliman s-a ferit de regula speciosului, mizând pe o transpunere empatică a solemnității discursului liric. O tainică revelație, așadar, un farmec indeniabil întemeiază legământul cu un destin ființial prin care spiritul primordial potențează, dă sens conviețuirii metaforelor, în carnea poemului pulsează genericul aceleiași deveniri a lumii: „Toate lucrurile/ mă pierd,/ apune trupul meu/ în luminile lor/necunoscute,/ca într-o pradă/orgoliul rostogolindu-se…//Ca-ntr-o ploaie/nevăzută/se împletește/statuia gândului…” (Statuia gândului, p. 414)

Uneori, același eu liric este sceptic-ironic dar de cele mai multe ori e un eu anaeroic, nu și de-structor, mereu temător de falsificări semantice. Puține irizări exotice nu dăunează echivalențelorpoematizante și nici măcar „atitudinii” identificării. Amputarea calofilului ține de facturarea sincerității clasicizante („N-am cutezat,/ n-am alungat/ mestecenii/ din crucea/ferestrei,/i-am lăsat/ în foșnet/ca pe-o alternativă/ a stingerii…”) și de umanitatea răvășită în ambiția re-așezărilor universului. Idealul, idealitatea incumbă entitatea instabilă numai poezia evocă mistica indicibilului, de-clișeizează stări, amplifică interogativul, așteptarea contemplativă în altfel de date spațiale și temporale. În creuzetul entelehiei (Driesch), animus/anima anticipează scenariul reducționist ca pe o continuare, cumva „perversă” a tânjirii nostalgice după fluxul succedării senzorialului, extravaganțe apocrife denudând teme aforistice și educând, indirect, elogii funcției contrapunctice a imaginarului. Cuvântul, așadar, închizând/deschizând cosmogonii: „Gura mea/ și muțenia sa/ inventează/setea/care/zilnic mă bea…” (Invenția, p.87).            

Misterul contemplativ al acestei poezii, dimensiune artistică în care se mai poate intui, de pildă, și o funcție mantică (aș mai adăuga și acest exemplu: „Rătăcindu-mă de sunet,/ nu pot striga/decât cu funia moartă/ a clopotului…// Cum ai scoate limba/în aerul rânced/al despărțirii/ și cum de propria umbră/te-ai speria/și ai fugi/în altă Taină/mai mare…”) imprimă eului liric consacrarea unei posibile divinități oraculare. Și încă nu ar fi destul pentru a-ți explica bucuria apropierii, printr-un astfel de veritabil pelerinaj inițiatic, de farmecul iradiind o bucurie calmă, adâncă, a unei poezii de simplitate minimalistă dar de o surprinzătoare măreție stilistic-estetică, înălțime axiologică la care se situează, cu destule argumente valorice ale liricii sale, Ion Căliman.