* * *

Poeții sînt continente fără formă. De aceea rămân,

uneori, nedescoperiți. Sângerează mult, rănile lor

nu pot fi vindecate nici cu urină de fată mare.

Mereu scapă hățurile: poezia nu e cu cai obișnuiți,

e cu inorogi ce pasc ierburi stelare, cu vise pierdute,

cu vârful de creion din inimă. Poezia e ceea ce

înțelege Celălalt, fără ca tu să fi spus vreodată.

Poeții sunt mai speriați decît fluturii iarna, deși par

a întinde capcane. Nu îi veți înțelege, simt altfel.

Au ieșit dintr-o placentă uriașă, scrisă pe

dinăuntru, și tot repetă ce au văzut acolo.

* * *

Dacă moartea este forma absolută a libertății,

atunci de ce ți-e teamă să mori, omule?

Cât vei mai întîrzia în dulcea sclavie?

Nu ai învățat nimic de la pasărea care

preferă să își înfigă gheara în gât, decît

să trăiască în captivitate? Rămâi robul

bine hrănit al iluziei de a fi viu. Mintea ta –

o distilerie din care curge doar apă de ploaie.

Sufletul, mereu călător, poposește în tine

ca un drumeț obosit într-o colibă de pe marginea

drumului, se înzdrăvenește, apoi pleacă mai departe.

Odihna lui e neodihna ta. Rămâi în tine însuți

cât stă nemișcat vârtejul. Fugi, eliberează-te!

Alibiul morții e în viitor.