Poemele lui Gheorghe Florescu poartă amprenta minitemelor recurente consacrate în lirica postmodernă universală. Apetența poetului pentru exersări textualiste subtile, dezbrăcate complet de ornamente verbale sofisticate, (im)pune acestora o formă deplin limpidă. Discursul ludic și livresc, cu pronunțate accente filozofice, dezvoltat în transfigurări profunde, recomandă, în volumul Poeme la curtea Regelui Nou (Editura TipoMoldova, 2021), o lume captivă în proiecția unui imaginar artistic plămădit dintr-un limbaj care reverberează inexorabil în ființa care trăiește conștient experiența relativizantă a neantizării: ,,Lumea virtuală înlocuiește,/ încetul cu încetul,/ lumea reală.// Lumea reală este în pericol./ Eu însumi trăiesc/ mai mult pe internet/ unde găsesc/ visele, gândurile, simțămintele/ celorlalți,/ încât tot mai mult/ trăiesc o viață/ care nu e a mea.// Asta e Viața?” (Dilemă).
Într-un regim ambiguu al comunicării auctoriale, libertatea sa histrionică ipostaziind un eu ieșit din criză, poetul își orânduiește ,,măștile” pentru a ne convinge că, în primul rând, de la un poem la altul, vocea sa fluidă, reală sau ficțională, produsă puternic sau în surdină, dobândește substanțialitate și varietate. Dialogul arhetipal dintre poet și poezie, urmând prin labirintul logosului firul Ariadnei, devine o intenționalitate marcată / predominată de efectele unei conștiințe care ne ajută să înțelegem, în termenii lui Edmund Husserl, esența lucrurilor, să ne explicăm rostul a ceva nevăzut, dar văzut doar de creator. Desigur, între creație și relevație se interpune, ca un factor generator de semnificații poetice, dar nu numai – cuvântul, cel izvorât, format și întrupat din gând. Iată cum este (tran)spusă de Gheorghe Florescu această ecuație paradigmatică într-un “ecou”, aproape haiku: ,,poesia/ o corabie/ pe linia/ dintre noapte și zi” (o sută treizeci și șase).
Asocierile simple, excesiv de concise, unele neobișnuite, altele bizare, proclamă un poet aparte, profund reflexiv, care își cenzurează limbajul din dorința expresă de a transmite emoție și de a ne testa sensibilitatea. El mizează intens pe (re)scrierea reacțiilor provocate de deconstrucția tradiției literare și fără a improviza ne introduce în subteranele unor imagini-parabolă cu irizări metafizice. Dincolo de orice constrângere, travaliul respectiv, în mod compensatoriu parcă, completat de sentimentul (pe care l-am putea numi al întemeierii) că orice trudă trebuie într-un fel recompensată, conferă mesajului autoritate și obligă poezia să nu-și abandoneze fantasmele, aceasta fiind în mare parte monologală: ,,Poemele acestea/ sunt deaspre mine.// Eu este fiecare/ dintre noi./ Eu sunt și Regele/ și supusul său./ Eu hotărăsc./ În numele meu/ eu îl judec/ pe Regele Nou./ Eu îl admir,/ eu îl reneg.// Nu cer/ decât să fim împreună./ Numai așa/ acest Rege Nou/ va fi de folos” (Împreună); sau: ,,Vorbesc cu mine,/ Eu Unul, dar nu Unicul./ Vorbesc cu toți cei/ care am fost și sunt:/ copilul, adolescentul,/ tânărul, adultul/ cu bătrânul care sunt…// Privirea, mai ales
privirea/ o cercetez./ E invers proporțional/ orizontul cu visul,/ creșterea cu paradisul,/ odihna ochiului/ cu neliniștea privirii.// Vorbesc cu mine,/ cu fiecare multiplicat al meu,/ pe rând,/ și cu toți deodată/ și sunt îngrijorat/ pentru că nu știu/ care dintre noi e Înțeleptul” (Poveste). Compozițiile lui Gheorghe Florescu, în aparență prozopoeme, sunt programatice, apropiate de Ion Pillat, solicitând recursul la fantezii poetice atinse de aripa sublimului, împrejurare în care acceptăm ideea paulvaleryană că poemul, la urma urmei, poate fi definit drept o ,,serbare a intelectului”.
Un lucru este cert: hermetismul detectat în unele texte este ,,divulgat”, în speță, de explorările abisale de convertire a creatorului la sensurile (i)raționale / ineluctabile ale dedublări conștiente a spiritului totdeauna în balans între idealitate și (i)realitate. Această caracteristică a discursului său poetic, extrem de concentrat, ne sugerează faptul că poetul, urmând întrucâtva exemplul lui Valéry, ne face martori ai unei ,,comédii intellectuelle” savuroase în care reflecțiile adânci pur și simplu au atributul de a ne iniția în absurdul unui timp alogic: ,,Construim din nou Turnul Babel,/ cărămidă cu cărămidă,/ modul cu modul,/ până la cer.// Este aproape gata,/ nu se mai prăbușește.// dar cerul se îndepărtează/ tot mai mult,/ se resoarbe/ de fiecare dată,/ când Turnul îl atinge.// Turnul Babel este/ – în vremea globalizării/ și a Uniunii Europene –/ principiul ordonator al lumii,/ turnul întors în noi/ pentru a ne înțelege,/ în sfârșit,/ unul pe celălalt ” (Noul Turn Babel). Nu de puține ori ai senzația că Gheorghe Florescu cultivă o anti-poezie și că aceasta devine chiar o normalitate a actului paradisiac al creației. Pornind de la această evidență – pur și simplu artistic – nu greșim cu nimic considerând că, în context liric, remitizarea universurilor nichitastănesciene devine expresia unei situări contrapunctice într-un inevitabil / inefabil prezent hieratic. Ipostaza poetului de rege al unui ,,joc uriaș/ care se autojoacă” (Crochiu de iarnă) este, evident, determinată de una dintre măștile fanteziei, favorizând, în acest fel, ,,sfârșitul haosului” – expresia aparținând lui Ihab Hassan – provocat de un postmodernism eliberat de convenții, reguli și ordine prozodică. Prin girarea unei inginerii stilistice de concepere axiologică a metamorfozei poemului, Gheorghe Florescu confirmă ceea ce Roland Barthes omologase: la baza ,,textului lumii” stau alte texte – bineînțeles – scrise. Ce vrem să demonstrăm cu asta este existența, la poetul în discuție, a arhitextului, termen pentru care Gerard Genette în Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune (București, 1994) a făcut un adevărat cult. Așadar, obiectul ,,stihuirii” lui Gheorghe Florescu nu poate fi aflat decât sub carapacea textului și arhitextului, chiar și atunci când eul-lumea-textul se află într-o controversată disoluție. Dincolo de ecuația formată, să recunoaștem, destul de expresiv de alchimia ,,dantelăriilor” iluziei, se află, ne avertizează autorul, daimonul, cel care și-a aruncat armura pe câmpul de luptă și precum un autentic Sancho Panza devine stăpânul lui ,,Don Quijote de la Mancha” ,,până când, blând,/ te retragi în cochilia/ ta care este/ în sufletul meu” (Lupta cu daimonul).
O anume grandilocvență, ascunsă cu premeditare în spatele unor notații aforistice, indică, la Gheorghe Florescu, prezența unei imagistici de mare și profundă trăire artistică, trecută prin filtrele
arhetipurilor sincronizate la lirica europeană. Poetul își alege cu grijă și precauție cuvintele mânat de ambiția de a hiperboliza idei estetice încărcate de semnificații, lucru care conferă scriiturii poetice un traiect aplicat fără reticență. Apelarea la agonicele ,,sunete ale limbii” (remarcă Constantin Cubleșan), ,,oficializează un ritual magic fascinant de frumusețea lumii” (Ovidiu Ghidirmic). Nejustificat de reținut în libertatea de utilizare a uneltelor și în exerciții poetice tradiționale, în stare de inflație, poetul decupează sonorități din memoria istoriei și din amintiri nemuritoare care atomizează percepția cititorului, determinându-l să accepte fără ezitare temeiurile idealității și ale realității textului în afara căruia, să-i dăm dreptate lui R. Barthes, este imposibil să trăiești. Acestea împreună constituie leitmotivul multor poeme din creația spectaculoasă (avem în vedere diversitatea stilurilor și a formelor de scriere descoperite în volumele anterioare: La braț cu Okeanos, Ecouri, Omul din piramidă, Armura lui Ahile) a lui Gheorghe Florescu, care trădează, vrei nu vrei, o înaltă școlire literară.