Din Banatul istoric și din Europa Centrală

Supuşi inflexiunii nevăzute a timpului, ne livrăm zilnic fiinţa şi conştiinţa celebrării singurelor succese autentice dintr-o societate atât de bolnavă. De aceea, credem, este important astăzi să vorbim despre om şi carte, despre melancolia unui bilanţ provizoriu, despre o dialectică a scrisului-terapie şi despre celebrarea unei sărbători în cea mai europeană dintre provinciile istoriei româneşti, Banatul. Numai oamenii care fac cultură mai pot avea bucuria triumfului şi, eventual, elogiile colegilor. Nu sunt acestea jaloanele unor formulări sofiste ci argumentele stării de fapt a comunităţii noastre din punct de vedere social şi politic contrapuse argumentelor stării de creaţie a omului de cultură care trăieşte, munceşte şi mai are şi forţa visului artistic de a crede, mai ales, că numai cultura dezleagă toate tainele, nedumeririle, incertitudinile lumii.

De la o bătălie la alta, orice referinţe, cu minus, cu plus, rămân proprietatea liderului care şi-a propus să contribuie la efortul milenar de a preface ideea-lume, planul de jos, baza unui triunghi a cărui latură stânga omul este, cealaltă fiind cartea. Dar, spune psalmistul, „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” (Psalmul 117, 22). Or, în aceeaşi  lumină, arta vine  în viaţa noastră ca o duminică, atunci când tot ce am pierdut  regăsi-vom, când tot ce am câştigat oferim celorlalţi. Un mărturisitor al sărbătorilor lumii culturii, de ieri şi de astăzi, este bănăţeanul Gheorghe Jurma, unul din condeiele redutabile ale frontului filologic din provincie, publicist de excepţie, fondator de ziare şi reviste, de cenacluri şi grupări, manager de societăţi comerciale cu bătaie lungă în peisajul cultural românesc, directorul unei edituri care continuă să strălucească pe firmamentul ideii bănăţene, punctând periodic succese certe.

La acest personaj insolit al Banatului contemporan, traseele pragmatice ale activităţilor sale sunt reflectate într-o unitate creativă. De aceea el creează, de pildă, şi atunci când face istorie, istorie culturală. Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin (Reşiţa, Consiliul Judeţean al Culturii-Biblioteca Judeţeană,  1976) nu este doar însăilarea unor fişe ori a unor informaţii şi clişee obsedante, modă a acelui timp, ci fiecare biobliografie este fundamentată analitic, de fapt omul întemeind de-atunci o religie proprie, un cult al adoraţiei pentru patria princeps cum alţi părtaşi, măcar prin naştere, la triumful ideii bănăţene încă nu şi l-au clarificat. Dar cartea care are un statut de reprezentativitate în seria naţională a unor recuperări axiologice pentru intervalul 1700-1970 va fi Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin (Reşiţa, Consiliul Judeţean al Culturii-Biblioteca Judeţeană,  1978), un adevărat tratat de istorie culturală unde funcţia polemică şi cea creativă, statistica şi sociologia literaturii se întrepătrund.

O apariţie care a provocat, la modul pozitiv, conştiinţele culturale din provincie, trezindu-le dintr-o prea prelungită letargie, când în alte părţi lucrurile deja arătau altfel, după 1990, este Descoperirea Banatului (Reşiţa, Editura Timpul, 1994). Mai profund decât un filosof al istoriei, mai concentrat decât un sociolog, mai ataşat circulaţiei ideilor decât un biograf, Gheorghe Jurma a alcătuit o selecţie necesară din autori care au contribuit la definirea ideii bănăţene şi a bănăţenismului în raport cu factorii de naţiune în civilizaţie şi cultura românească şi o serie de aplicate comentarii, anticipând, practic, cam ce ar trebui să fie, să însemne cu adevărat o istorie a Banatului văzută din perspectiva clivajelor şi a utilajului mental. Tot sub aspectul unui demers absolut voluntar este realizată cartea dedicată memoriei lui Afilon Laţcu, marele coregraf român din Banatul de Munte. Volumul Întâmplări cu Afilon (Reşiţa, Editura Timpul, 1995) ne poartă dincolo de omul Afilon, de graţiile umorale şi de tragismul unei munci colosale în slujba comunităţii. Aflăm episoade marcate de autenticism, când artistul era vizitat de implacabil mult mai devreme decât cronicarul care ar fi putut consemna finalitatea firească a unui maestru al dansului poporal românesc, dar facem cunoştinţă cu marile triumfuri internaţionale ale folclorului şi etnografiei bănăţene.

În 1989, în fine, apare o realizare ce va dărui o vigoare absolut nouă cercetărilor legate de mitul Eminescu şi Banatul, subiect abordat anterior şi de alţi autori dar fără îndrăzneala de a depăşi statutul evocator şi timid-incisiv al problematicii. Astfel, Banatul şi Eminescu (Reşiţa, Consiliul Judeţean al Culturii-Biblioteca Judeţeană, 1989) a venit ca o uşurare pentru destui dintre mimeticii subiectului, mulţi compilatori, falşi cercetători, exorcizanţi ai culturii române înainte de 1990 devenind post-factum cunoscători în toate. (Şi, de fapt, în nimic !). În acest volum, realizat şi cu o inteligenţă grafică surprinzătoare, autorul  depăşeşte stereotipii şi clişeele multor vechi/noi interpretări, îşi construieşte studiul ca pe un gest ritualic, priza poetului şi a creaţiei sale la mentalitatea zonei noastre este adusă din fascinaţia fără fundamente pozitive în timpul istoric şi cultural bănăţean, românesc dar şi multicultural. Eseist înzestrat, înzestrat cu condoarea afectată a opiniei atunci când e vorba de mari valori ale istoriei noastre, Jurma se apropie de Eminescu, după acea apariţie din 1989, într-un mod aproape personal. În Eminescu, gând şi cânt (Reşiţa, Editura Timpul, 1998) iubirea pentru literatură, pentru cea română în special, a ajuns la maturitate, autorul a asimilat câştiguri anterioare ale eminescologiei şi arată în continuare că starea de veghe e necesară, mai ales că apăruseră varii grupări de demolatori ai idolului. Un mare merit al cărţii este acela că reuşitele cercetării în plan local sunt racordate întregului, dincolo de a fi dedicată marelui Moş Poveste, Eugen Todoran, ea arătând un profesionist al temei. Dar Colecția Eminescu, inițiată de Gheorghe Jurma la Editura Timpul (TIM, astăzi)? Demonstrație a sentimentului plenar ce-l caracterizează pe omul inițiativelor culturale fundamentale din Banatul de Munte că numai prin cultură ne putem reintegra bunului parcurs pe care providența și istoria ni l-au arătat iar noi nu am știut decât sacrilegiul abaterilor din drumul firesc al evoluțiilor noastre, adăugând rateu după rateu declinului total în care colcăim cu existențele noastre fără de orizont. Să mai amintim, cu subtitlul note eminesciene, volumul Vreme trece, vreme vine (Reşiţa, Editura Timpul, 2005), realizat cu un înalt nivel de profesionalitate și care leagă, afectiv și efectiv, generaţii de cercetători eminescologi din provinciile ţării în numele unui simbol în vreme ce atitudinea autorului este aceea a unui sintetizator ce reiterează subtil cheile vechilor interpretări ale poetului şi vieţii sale cu metodele noii critici. Spectacolul cărţii este o montare de eleganţă şi rigoare universitară, Gheorghe Jurma dovedindu-se şi de această dată unul din autorii esenţiali care au făcut şi fac istorie culturală cu fiecare respiraţie.

Poezia timpului şi a cărţii îl fascinează pe omul nostru dar graţia scrisului şi-o păstrează, indiferent în ce domeniu îşi exersează priceperea. Eseistul, la nevoie, devine istoric sadea, un soi de „chevalier servant”, cum ar spune Livius Ciocârlie. Iscată dintr-o neprefăcută curiozitate, probabil din acea savantă intenţie cu care mari oameni de cultură ai ţărilor lumii de a afla cum stăm cu destinul secund al umanităţii, Conspiraţia universală. Câte ceva despre francmasoneri şi despre zodia lumii de azi (Reşiţa, Editura Timpul, 1994) discută subiectul prin prisma unui raport de intercondiţionare. Golit, într-un mod corect şi pentru un autor care se respectă, de dimensiunea ocult-metafizică, textul cărţii este coborât din orizontul misterului, adesea un truc pentru şmecherii care se apropie de fenomen şi nu izbutesc să-l înţeleagă, fabulând în neştire pe canalele unor televiziuni în goană după senzaţional ori în ziare care, altfel, n-ar mai fi vizionate ori cumpărate numai pentru cultivarea urii naţionale între politicienii diferitelor partide. Apărută imediat după traducerile, studiile şi volumele lui Marcel Tolcea sau Ovidiu Pecican în provincia noastră, cartea lui Jurma demitizează, iarăşi, şi transformă, printr-o interpretare corectă, un fenomen într-un proces istoric. În acest volum, se simte arta lui de povestitor şi autor al unui text permeabil sau, cum ne-ar ajuta Claude Bremond, o notaţie „passage à l’acte.”

Fiindcă a debutat în 1985, într-un volum colectiv, şi cu proză, Gheorghe Jurma întrerupea seria convingătoare a eseurilor şi cărţilor de istorie şi istorie culturală, tipărind în 2004 volumul de proză Întuneric de ora şapte Reşiţa, Editura Timpul, 2005). El se încadrează textualismului deconstructiv, reţeta nefiind deloc dâmboviţeană ci originată în Banatul Montan prin romanele lui Marcu Mihail Deleanu, carte despre textul care devoră şi apoi se lasă devorat de nesaţiul auctorial.  O carte despre tinereţea impetuoasă, apare în 2005, ca un semnal despre efectul aproape nul al aşa-ziselor programe pentru tineret din ţara noastră în etapa ei postdecembristă. Condeiul lui Gheorghe Jurma se va împlini, inclusiv în propria-i narativitate, tot în jurul unor subiecte care își au istorismul lor. Mai presus de aplecarea, firească, spre o istorie instituțională, studiile recuperând istoria camerei de comerț și industrie a Reșiței și județului, istoria casei de cultură, inițiativele unor istorii ori cronologii istorice cu rol analitic (bilanțuri sugerând fixarea în eternitate a activității cenaclului Semenicul, inventarierea sumarelor revistei omonime) indică o bună cunoaștere a zilei de ieri și a zilei de azi cu privire perspectivantă spre ceea ce trebuie să fie și ziua de mâine.

Desigur, Gheorghe Jurma are prilejul, prin volumul Mircea Eliade şi modelul tinereţii (Reşiţa, Editura Timpul, 2005) să-şi aducă toţi cititorii săi la o lecţie de radiografie a spiritului eliadesc, al unei epoci prospere din punct de vedere spiritual din cultura noastră, modelul setei de cunoaştere şi al voinţei de a împlini proiecţii enciclopedice. Constructul eseistic beneficiază de texte de sprijin semnate de Eliade, Vulcănescu, Papini, Pârvan, Cioran. Este o  carte relativ mai veche și idei absolut noi despre opera lui Mircea Eliade, cu abordarea estetizant-artistică a unui mit, tinerețea. O carte despre tinereţea impetuoasă transformată în portdrapel al unei generaţii intelectuale (interbelică, în cazul de faţă) care, vrând să se desolemnizeze de conformisme, şi-a proiectat propriul program cultural ca pe un cod de luptă. Dar volumul acesta e, mai degrabă, „lectura” unei biografii decât a unei bibliografii, rezultatul unor reflexii decât al unor impresii, efectul deretorizant, fireşte, al cultului omului autor de operă şi nu cultul operei, al creatului artistic. Deşi, cum notează undeva autorul, „Mircea Eliade a dat cărţii şi lecturii un statut suprem” (Cartea şi biblioteca, p. 52) nu e acesta punctul de plecare al cărţii lui Gheorghe Jurma ci ideea de instanţă producătoare (creatoare) dezvoltată de una din generaţiile faste din cultura noastră, avându-i între lideri şi pe autorul  „Romanului adolescentului miop.” Agrementând viziunea marcată de elementar între normele fundamentării eseului său, Gheorghe Jurma edifică, pasionat, un volum de identificare a unei personalităţi din cultura noastră. O identificare şi o autentificare sine die  a crezului colectiv al acelei „prime generaţii libere” din istoria noastră, definibilă fie şi numai prin traseul unuia singur dintre faimoşii săi lideri. Eseul lui Gheorghe Jurma este unul inductiv. Eliade e unul din „personajele” explicitând „mitul tinereţii” dar şi un model, omul care visa la un manual de introducere în tehnica lecturii, ori considera necesară o „religie” a cărţii, asimilarea lecturii, explorarea necunoscutului (de cunoscut) prin muncă dublată permanent de criterii alimentând toate „dizolvările” spiritului în esenţă primă. Aşadar, cartea autorului bănăţean care, altminteri, a dat nu de mult culturii naţionale, în aceste vremuri în care căutăm disperaţi modele, în loc să le păstrăm şi să le venerăm, urmându-le, pe cele pe care le avem, un excelent studiu despre Sadoveanu, e o pledoarie pentru laicizarea tabu-urilor, un efort de circumscriere a rezistenţei unui popor prin cultură. Sunt reiterate, antologate, şi texte de sprijin al acestui interesant construct eseistic, semnate de Eliade, Mircea Vulcănescu, Giovani Papini, Pârvan, Cioran. Autorul ia atitudine şi împotriva acuzelor de legionarism şi antisemitism, formulate la adresa lui Eliade şi a colegilor de generaţie ai acestuia ori abordează „antimoldavismul” eliadesc, discutând antinostalgia spiritului lucid, al cercetătorului mereu circumspect şi al prozatorului neliniştit în viziuni sapienţiale dar nicidecum un nostalgic maladiv. O carte în care estetic şi etic se suprapun iar mitul omului de cultură luptător, din interbelic, este reabilitat în scrisul demitizant al eseistului Gheorghe Jurma. Care se explică, justificând parcă o radiografie reuşită asupra spiritului eliadesc: „Considerându-l pe Mircea Eliade un model al tinereţii, necesar a fi urmărit şi urmat, peste vreme, de noile tinere generaţii, am insistat pe setea de cunoaştere şi voinţa extraordinară de a împlini proicţii enciclopedice, pe programul lui riguros de muncă, pe rolul spiritualităţii.” (Ce las în urma mea ?, p. 157)

Un loc sacru. Fântâna cinetică din centrul Reșiței, a generat subiectul unei cărți care, astfel, reiterează un alt mit-simbol al orașului de pe Bârzava, fosta citadelă a industriei siderurgice din România și din Europa Centrală. Fântâna, simbol statornic în culturile lumii, înseamnă eliberare, deschidere/închidere, inițiere, aspirație, împlinire. Desigur, mitologia fântânii este legată de aceea a apei iar împreună, cele două motive congenere ca sensuri și interpretări în folclorul și etno-istoria popoarelor, inspiră o varietate de valori cosmogonice și în literatură. În proza românească, de pildă, Mihail Sadoveanu a fost acela care a dat culoare literară până la desăvârșire motivului fântânii și simbolismului său inițiatic. Este și un bun prilej să mai spunem, aici, că profilul fântânarului evocă partea din marele poem eschatologic al lumii omului, cu ipostaza genezică a apei tămăduitoare și redundantul generic al temei fântânii dintr-o interpretare apropiind subiectul de evenimențialul sacru din Vechiul ori Noul Testament dar și din Cartea Psalmilor. În urmă cu decenii, unul din marii noștri sculptori contemporani, Constantin Lucaci (1923-2014), originar din Bocșa, a proiectat seria insolită a unor fântâni cinetice, bucurând cu aceste lucrări de artă – care inserează în magnificența lor eseistic-utilitară sinteza de simboluri-metaforă și care presupun descifrări firești din perspectiva științelor etnografiei și antropologiei -, comunitățile umane din Constanța, Turnu Severin, Vaslui, Reșița, Brăila, Giurgiu, Alba Iulia. La Reșița, în Banatul de Munte, fântâna cinetică va deveni o realizare artistică în anul 1984. Acest moment, mai cu seamă, a fost generatorul cărții istoricului culturii, eseistului, jurnalistului și editorului Gheorghe Jurma, Constantin Lucaci: fântâna din centru (Reșița, Editura TIM, 2021, 120 p., bogat ilustrată cu fotografii din colecțiile autorului și ale editurii, ale Dorinei Sgaverdia și Dianei Bogdan, ale lui G. Popovici pe copertă), volum vrând, parcă, să ne sugereze că nici ceea ce hermeneuții numeau cândva doctrina panestetismului nu și-a pierdut prioritatea. Este, așadar, o carte re-amintindu-ne drumul sinuos al consacrării artistului, evenimențialul biografic, școlile, specializarea profesională, împlinirea marelui artist care primea Premiul Herder chiar în 1984, anul inaugurării fântânii cinetice dăruită municipiului Reșița, capitala județului Caraș-Severin, același artist onorat, în 2007, de Vatican, în Sanctuarul San Francesco di Paola (Calabria, Italia) cu Muzeul Constantin Lucaci iar din iunie 2012 cu un alt muzeu, în orașul natal, Bocșa unde, ne spune Gheorghe Jurma, se află 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate de artistul nostru.

În prima parte a cărții sale, Gheorghe Jurma inventariază anterioare volume-reper pentru cunoașterea vieții și operei lui Constantin Lucaci, între care albumul-eseu realizat de Romulus Balaban, albumul lui Giorgio Segato despre opera sculptorului român, albumul-catalog al monseniorului Pietro Amato, cartea jurnalistei Dorina Sgaverdia din Reșița, Constantin Lucaci în căutarea Legendei Personale. Din când în când, lecturând volumul,  suntem invitați la insertări din amintirile sau din textele redutabilului jurnalist care este autorul, Gheorghe Jurma, fie din reportajele proprii, fie sub formă de citat din cărțile altora, la cei amintiți de noi deja, adăugându-l pe prozatorul Marcu Mihail Deleanu sau un text online al Elenei Armenescu în vreme ce menționarea unor pasaje din proza lui Haruki Murakami completează voința autorului cărții de acum de a-și ajuta cititorul să înțeleagă statutul eternizator al simbolului fântânii în civilizația omului. Apoi citim confesiuni ale sculptorului, ale arhitecților implicați în organizarea spațiului social-civic din centrul reșițean, suntem invitați la o derulare a istoriei fântânii, cu o parte „secretă” a ei, lucruri dezvăluite de fostul primar de atunci al municipiului de pe Bârzava, mai ales în legătură cu perioada de până la momentul inaugurării și apoi momentul inaugurării de la 23 august 1984. Peste doi ani, sculptorul se destăinuia gazetarului, după vizionarea filmului documentar Lucaci, produs de studiourile „Sahia Film”: „(…) eu urmăresc, prin aceste fântâni, să realizez o artă a spectacolului, un expresiv dialog cu publicul.” (p. 41). În a doua parte a cărții sale, Gheorghe Jurma face și demonstrația unui filolog și critic de artă, deopotrivă de înzestrat, optând îndeosebi pentru a-i fi recunoscut acestui simbol al Reșiței contemporane statutul de punct și contrapunct, naștere și renaștere, „centru al centrului”, într-o evoluție istorică pe care omul locurilor o asumă, cu tot ceea ce i-a dăruit aici natura, sentimentul natalului, Dumnezeu. Aflăm, așadar, că inter-relaționarea simbolistică apă-foc (apelul e, firește, la citatele din Bachelard), are o împletire cu istoria locului, a orașului, la peste 250 de ani de industrie metalurgică, suntem iarăși invitați la lectura acestui text interesant pentru a înțelege simbolismul fântânii, de la Alexandru cel Mare la Graal, de la dicționarele explicând geneza acestor simbolici la poeziile lui Mihai Eminescu, de la fântâna din povestea lui Harap-Alb la legendele despre Sfântul Gheorghe și la Baltagul, romanul inițiatic al lui Mihail Sadoveanu. Concluziile au emergența lor, ivită din idealul grădinii paradiziace, numai că la exemplul cărții lui Dolores Toma eu aș mai adăuga pe aceea a lui Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie. Să mai apreciem și modul în care este reiterată întreagă anvergura comparațiilor, din varii opinii specializate, între Brâncuși, genialul, și efortul artistic al lui Constantin Lucaci, fiind știută obsesia titanului sculpturii mondiale pentru fântâna-simbol. Parcurgem cu autorul o inventariere a fântânilor lumii, din vremuri antice și  până astăzi, cu exemple din toate punctele istoric-geografice în care unele fântâni, edificate ca reprezentări ale artei contemporane și sunt concretizate în veritabile monumente. Revenim de la o astfel de istorie, ajutați de Gheorghe Jurma, cu exemplul unor fântâni din România, capitol în care secvența „Motivul fântânii în literatură și artă” are o determinare fundamentală și pentru înțelesul și descifrarea simbolicilor la care trimite inerent fântâna lui Constantin Lucaci, de la legenda fântânii lui Manole, a celor din folclorul prelucrat de Creangă ori Sadoveanu, a fântânii romane (a Blandusiei) din piesa lui Vasile Alecsandri, a drumului spre Marele Centru, din eseul lui Mircea Eliade, la explorarea motivului-cheie din poeziile lui Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Coșbuc, Pillat, Otilia Cazimir, Elena Farago, Păunescu, Brumaru. „Fântâna lui Constantin Lucaci este azi centrul Reșiței, dobândind statutul unui loc sacru.”, conchide Gheorghe Jurma iar cartea sa, ca și multe altele pe care le-a editat de-a lungul anilor și până acum, înnobilează locul, spiritul locului.

Gheorghe Jurma înseamnă un om, un cenaclu şi o grupare de direcţii cultural-spirituale dinspre muntele bănăţean spre ţară şi spre restul lumii; Gheorghe Jurma este un oraş, o revistă şi o editură deja cunoscute pe mapamond. Viaţa lui înseamnă cultură, cultura este viaţă. Talentul său este încă unul germinativ, sub semnul aceleiaşi relaţii mediatoare: nevoia de a căuta, de a iscodi mereu pagini uitate din istoria culturii naţionale cu atingere în zona banatică şi entuziasmul acelei regăsiri de sine, alături de mulţii săi prieteni, pentru stabilirea proiectelor de mâine. În această privinţă el este mereu tânăr, mereu în stare să-şi contemple triumfurile, să pregătească altele. Noi, contemporanii săi, suntem nişte privilegiaţi trăind în preajma unui nume inconfundabil din generoasa cronică a Banatului Montan. În vremuri mai propice fenomenului culturii, ştiinţei şi oamenilor  valoroşi ai gândirii şi scrisului, bănăţeanul Gheorghe Jurma ar fi avut acelaşi cursus honorum precum academicienii cărăşeni Petru Broşteanu ori Simeon Mangiuca, imbatabili pe tărâmul ştiinţei, fiecare în domeniul său. La fel cum, desigur, s-ar binemerita istoricul Nicolae Bocşan ori, de ce nu, filologul Marcu Mihail Deleanu. Noi, apropiaţii lui Jurma, ştim însă cum e cursul vremii de-acum aşa că ne bucurăm să-l apreciem zilnic ca pe preşedintele utopicei noastre Academii a Prieteniei. Şi, din când în când, să ne întâlnim în localităţile Banatului, să facem bilanţul victoriilor noastre, să discutăm cărţile care nu sunt altceva decât identitatea noastră şi a comunităţii care ne apreciază, ne sprijină şi ne încurajează să fim noi înşine în idee şi faptă.            

Gheorghe Jurma este cel care, şi astăzi, aici, ne învaţă că evocarea unor simboluri, mituri ale locului  face bine solidarităţii dintre oamenii de cultură şi consolidează aura acestui  loc în care, împreună cu noi, a învăţat de la Rosenkranz că „genus grande”, stilul elevat, este însăşi viaţa. Gheorghe Jurma reprezintă un reper de autenticitate în cultura şi viaţa spirituală a Banatului Montan, a ţării și a Europei Centrale.