De prin aprilie şi până pe la sfârşitul lunii august 1878, înveşnicitul Hyperion (< hiper-, „[dea]supra“, „peste măsură“ + –eón / -aion, „spirit emanat de inteligenţa divină“) al neasemuit-cogaionicului spațiu liric pelasgofon > valahofon, Mihai Eminescu, a poposit pe meleagurile Alutuaniei > Olteniei, invitat fiind de junimistul Nicolae Mandrea, la conacul său din marginea pitoresc-sudică a platoului „Câmpul Cerbului“, de la Floreşti-Gorj, un sat situat cu 7 km mai la nord de urbea de azi, Filiaşi-Dolj, spre a-şi petrece în linişte ‒ „după recomandarea lui Wilhelm Kremnitz“, medicul familiei regale ‒ frumos-rodnice „zile de concediu“ din anotimpurile primăvăros-văroase ale acelui an. Pe platoul „Câmpul Cerbului“ ‒ cu amplasamentul conacului în partea stângă a „confluenţei“ Gilortului şi Jiului, din Piemontul Getic ‒ şi pe dealurile din vecinătate, se mai întinde şi azi o parte din Pădurea Arpadia (< Carpadia < Carpa-, din Carpī, –ōrum, „neamul dacic al Carpilor“, sau carpinus,ī, „carpen“ +  –dia / din dea, ae, „zeiţă“ : „Carpii / Carpenii Zeiţei“),„un spăimos codru“ pomenit de câteva legende gorjene aflate încă în „bun circuit“.

Nicolae Mandrea, născut în Focşani, la 22 mai 1842 (după cum aflăm din Albumul Societăţii Junimea, album în care figura ‒ „după ctitori“ ‒ al optulea : Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Neculai Culianu, Gh. Racovitza, Neculai Mandrea ş. a.), a intrat în posesia moşiei şi a conacului de la Floreşti în urma căsătoriei cu Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata celebrului revoluţionar paşoptist, Nicolae Bălcescu. Zoe Mandreaera una dintre „marile îndrăgostite de arte“, relevându-şi talentul în muzică, poezie şi pictură. În corespondenţa eminesciană de pe segmentul temporal-bibliografic petrecut la conacul din „Câmpul Cerbului“, poetul indica prietenilor să-i scrie la adresa : «M. Eminescu, com. Floreşti, plasa Jiul de Sus, judeţul Dolj – Staţia Telegrafo-Poştală Filiaşi» (satul Floreşti aparţine azi comunei gorjene Ţânţăreni).

Într-o scrisoare către colegii din redacţia ziarului Timpul* (cf. HDplr, 335 sq.), genialul poet ‒şi, totodată, prozator, dramaturg, filosof, eseist, jurnalist ‒ Mihai Eminescu aprecia ţinutul ca fiind deosebit de pitoresc : «Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru, şes, dealuri, munţii în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aş nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui june. Dar numai grija asta n-o am, ci mă mărginesc a mulţumi zeilor îndeobşte şi d-lui Mandrea îndeosebi de îngăduirea unui colţ de pădure, care-mi dă toane bune şi sănătate.» (TS, IV, 152).

La Floreşti, Eminescu a câştigat repede preţuirea oamenilor, împrietenindu-se mai întâi cu preotul Dumitru Duţescu, a cărui fiică, Elena, în peregrinările prin Pădurea Arpadia (multisecular întinsă şi peste platoul „Câmpul Cerbului“, între satele Floreşti şi Arpadia), pare a rămâne sublimat-romanticul „prototip“ al eroinei-crăiasă „cu părul moale“ şi cu „ochii vineţi“, din poemul «Freamăt de codru»: Tresărind scânteie lacul  / Şi se leagănă sub soare ; / Eu, privindu-l din pădure, / Las aleanul să mă fure / Şi ascult de la răcoare / Pitpalacul. // Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă ; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioase / Se asvârle. // Cucul cântă, mierle, presuri – / Cine ştie să le-asculte ? / Ale păsărilor neamuri / Ciripesc pitite-n ramuri / Şi vorbesc cu-atât de multe / Înţelesuri. // Cucu-ntreabă : – Unde-i sora / Viselor noastre de vară ? / Mlădioasă şi iubită, / Cu privirea ostenită, / Ca o zână să răsară / Tuturora. // Teiul vechi un ram întins-a, / Ea să poată să-l îndoaie, / Ramul tânăr vânt să-şi deie / Şi de braţe-n sus s-o ieie ; / Iară florile să ploaie / Peste dânsa. // Se întreabă trist izvorul : / – Unde mi-i crăiasa oare ? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Să m-atingă visătoare / Cu piciorul ? // Am răspuns : – Pădure dragă, / Ea nu vine, nu mai vine ! / Singuri, voi, stejari rămâneţi / De visaţi la ochii vineţi, / Ce luciră pentru mine / Vara-ntreagă. // Ce frumos era în crânguri, / Când cu ea m-am prins tovarăş ! / O poveste încântată / Care azi e-ntunecată… / De-unde eşti revino iarăşi, / Să fim singuri!

Este varianta definitivă, din 1 octombrie 1879, a poemei «Freamăt de codru», ivită după aproape un an de la „trăirea-i profund-armonică, dintâi“, în cadrul edenic din „Câmpul Cerbului“. Şi în „panoul central“ al acestui text romantic-eminescian de stă sub pecetea macrotematic-stilistică „Natură şi Eros“, se încearcă re-editarea Perechii Primordiale din Raiul de dinaintea căderii în păcat, prin „binomul“ / „cuplul“ protagonist-romantic, El / „Poetul“ – Ea / „Iubita“.

Elena Duţescu ‒ „devenită Stoiculescu“, după căsătoria cu un arendaş din localitatea Bulbuceni-Gorj ‒ se pare că a fost atât „prim-receptoarea distinsă“ a primei variante a poemului «Freamăt de codru», variantă despre care Perpessicius spune că are «trei strofe mai mult decât textul definitiv», «înfăţişând codrul ca martor tăinuitor al dragostei poetului», cât şi posesoarea unei fotografii încredinţate cam tot pe-atunci de poet, fotografie care, dacă nu este cea descoperită de liceanul-poet, Ioan Anastasia, în anul 1968, într-un album „bulbucenian-stoiculescian“, „vremuită“ poză încredinţată în toamna respectivului an redactorului-poet Mihai Duţescu şi publicată prompt în craioveana revistă «Ramuri»(cf. R, 1), stârnind „fireşti controverse“, atunci rămâne în seama norocosului din viitorul apropiat, că, mai mult ca sigur, poate fi chiar una din fotografiile despre care Titu Maiorescu aminteşte într-o scrisoare din 26 februarie 1878, adresată lui I. Negruzzi : «Portretele lui Rosetti şi Mandrea le tot esecut şi nu mai izbutesc. Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème roumaine…» (TCS, I, 11).

În scrisoarea din 13 iulie 1878, adresată lui Ronetti Roman şi lui Caragiale, poetul îi informează asupra „bolii“ ce-i pricinuia şederea la Floreşti : «… veţi şti că tot mă ustură piciorul şi vă duc dorul şi vă trimit ciorilor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriţi» (LÎns, 12). Poetul intenţiona să colinde prin Oltenia, dar îl împiedicau chestiuni de ordin pecuniar, după cum aflăm dintr-altă scrisoare : «D. Mandrea, venind la Craiova, mi-a spus împrejurarea fericită pentru mine, iar pentru dv. cam supărătoare, că sunteţi deja păstrătorul celor o mie de lei noi, a căror destinaţie pare în parte cel puţin de a vizita Ţara Oltului» (TS, III, 280). La Floreşti, Mihai Eminescu s-a simţit „ca şi însănătoşit“, cu poftă de „lucru intens“ ; a tradus din limba germană în valahă „tomul I“ de «Fragmente din „Istoria Românilor“», de Eudoxiu Hurmuzaki, lucrare care i-a fost încredinţată de Academia Română, în urma insistenţelor lui Theodor Rosetti. Eminescu nu a semnat traducerea volumului I al «Fragmentelor din „Istoria Românilor“», care a ieşit de sub tipar prin ianuarie 1879. Paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de Ion Creţu, în 1961, iar «autenticitatea formelor de limbă folosite» (CO, 605), ne dă certitudinea că poetul a supravegheat nemijlocit tipărirea „tomului I“ ; celelalte două fost-au traduse şi tipărite mai târziu (în 1900) prin grija lui Ioan Slavici.

Fiind secretarul comisiei pentru traducerea „documentelor Hurmuzaki“, Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la conacul din Floreşti ‒ „plasa Jiul de Sus“ ‒, prilej cu care notează în «Amintiri»: «…l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. În timpul pe care l-am petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rânduială…» (SAm, 116). În traducerea «Fragmentelor din „Istoria Românilor“», de Eudoxiu Hurmuzaki, întâlnim sintagme cu forţă expresivă, sinestezică, unele comune subdialecelor / graiurilor oltean şi bucovinean, altele specifice floreştenilor / oltenilor, introduse pentru capacitatea lor dinamizatoare de „scene istorice“, pentru relief „revitalizator“ : „o croiră la fugă de mâncau pământul“ (HF, I, 35) ; „aruncă claie peste grămadă oştirea lor“ (HF, I, 102) ; „apucară la goană după Cumani cu dârlogii slobozi“ (HF, I, 73) ; „dar sfatul cuminte era de-a surda“ (HF, I, 285) ; „Musa dete dos să scape“ (HF, I, 292) ; etc.

În paralel cu traducerea din germană în română a primului volum de «Fragmente din „Istoria Românilor“», de Eudoxiu Hurmuzaki, Mihai Eminescu a elaborat şi prima variantă a amplului poem, «Scrisoarea III», cu ambele planuri (I, II), în antiteză romantic-justiţiară şi în arhicunoscuta succesiune a tablourilor (a ‒ f) : I / a. idila halucinant-cosmică dintre Sultan şi Lună ; b. arborele, axis-mundi, crescând din inima Sultanului, simbol al expansiunii imperial-otomane la Dunăre ; c. dialogul dintre Mircea cel Mare / Bătrân şi Baiazid „la Rovine în câmpii“ ; d. scena confruntării oştirilor la Rovine şi biruinţa Valahilor în faţa puhoiului invadator-otoman ; e. odihna oştirii sub clar de lună, în vreme ce războinicul fiu al lui Mircea cel Bătrân scrie „pe genunchi“ o carte Doamnei iubite ; II / f. satira adresată „saltimbancilor şi irozilor“ din contemporaneitate, epigonilor : „glorii“ stradale, ori de cafenea, „canalii de uliţi“, „panglicari în ale ţării“ şi vânzători de Patrie, „vulpi evlavioase din Sfatul Ţării“, „fonfi“, „flecari“, „găgăuţi“ şi „guşaţi“, „bâlbâiţi cu gura strâmbă“, „stăpâni ai naţiei“, stricători de limbă, de obiceiuri etc., încheind prin invocarea înaltului spirit justiţiar carpato-dunăreano-balcanic, întruchipat de Vlad Ţepeş, succesiune de tablouri aflată între manuscrisele poetului de la Academica Bibliotecă Română din Bucureşti, sub indicativul A-2276.

Deosebit de interesante sunt transpunerile ca „modalitate de a turna în formă nouă «limba veche şi-nţeleapt㻓, făcute în vreme ce «…cetia pe [Joseph von] Hammer**, pentru a se documenta asupra înaintării turcilor în Europa» (COp, III, 225), adică «Geschichte des Osmanischen Reiches»(„Istoria Imperiului Otoman“), după cum ne înştiinţează G. Călinescu, fără a se fi cunoscut la acea dată paternitatea eminesciană a traducerii «Fragmentelor din „Istoria Românilor“», de Eudoxiu Hurmuzaki.

Elementele lexicale particulare întâlnite atât în traducerea «Fragmentelor din „Istoria Românilor“», de Eudoxiu Hurmuzaki, cât şi în «Scrisoarea III», datorită elaborării sincrone, ilustrează şi teritoriul transpunerilor :

a) «…îndrăzneţul Sultan, simţindu-se mare în puterea sa, se fălea că de pe pristolul bisericii Sf. Petru din Roma îşi va pune sirepul să mănânce ovăz» (HF, I, 270) ;

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

b) «…căci începuseră a roi numeroase cete ce călăreţi româno-cumani împrejurul mândrei rezidenţe a împăraţilor…» (HF, I, 81) ; «…o campanie de răzbunare pustiitoare şi asemenea revărsării de nouri asupra craiului sârbesc Ştefan…» (HF, I, 288) ; «ei revărsară o ploaie de săgeţi asupra năvălitorilor, le omorâră caii…» (HF, I, 137) ; «…o adevărată ploaie de pietre se revarsă asupra năvălitorilor…» (HF, I, 116) ;

Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn / […] / Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… ;

c) şi mai aproape de sursă, din J. de Hammer : «Il voyait ensuite surgir de ses reins un arbre qui, toujours croissant et devenant plus vert et plus beau, couvrait de l’ombre de ses rameaux les terres et les mers jusqu’à l’extremité de l’orizon des trois parties du monde. Au-dessous de cet arbre s’élevaient le Caucas, l’Atlas, le Taurus et l’Hémus, qui semblaient être les quatre colonnes de cet immense tente de feuillage. Des racines de l’arbre sortient le Tigre, l’Euphrate, le Nil et le Danube, couverts des vaisseaux comme la mer» (HamH, 66 ; s. n.) / „[Sultanul] vedea apoi ivindu-se din rinichii săi un arbore care – mereu crescȃnd şi devenind, din ce în ce mai verde și mai frumos – acoperea cu umbra ramurilor sale pământurile și mările până la orizontul a trei părți de lume. Sub acest copac se înălțau [lanțurile munților] Caucaz, Atlas, Taurus și Hemus / Balcani, care păreau să fie cele patru coloane ale acestui imens cort de frunze. Din rădăcinile arborelui irump [fluviile] Tigru, Eufrat, Nil și Dunăre, acoperite de nave ca marea“ ;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, / Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, / Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte ; / Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde, / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari ; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –  / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână !   

Ori ca în varianta A-2276 :

Înrădăcinat în pieptu-i tot mai mare şi mai mare / A lui ramuri lungi întinde peste ţări şi peste mare…

Tot în perioada petrecută de Eminescu în Oltenia, în localitatea Floreşti-Gorj, sunt concepute şi poeziile : Iambul (un sonet, „ars poetica“, elogiu iambului, măsurii în plinătatea de fagure de-albine, toamna) : De mult mă lupt cătând în vers măsura, / Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri, / Ce fără piedici trec sunând cezura.) ; Vre o zgâtie de fată (patru catrene pe tema tipologiei feminine în trecerea / petrecerea vârstelor) ; Revedere (meditaţie asupra raportului efemer – peren / etern, unde se pro-jetează codrul ca simbol al veşnicirii, al statorniciei Pelasgimii > Valahimii la Carpaţi / Dunăre, în ciuda istoriilor vitrege) ; Fiind băiet păduri cutreieram – despre care notele lui Perpessicius relatează în acest sens : că ar fi compuneri «din 1878, cam de pe vremea când traducea […] fragmentele lui Hurmuzaki» (EPpos, 647) – etc.

Numind Câmpul Cerbului creatoarea spațio-temporalitate din floreştean-olteana biobibliografie a lui Mihai Eminescu (de pe segmentul temporal aprilie – august 1878), se poate constata „în întregul operei eminesciene“ o etapă superioară, marcată „cardinal“ şi de „tetradă“ : (1) de „redescoperirea“ macrotemei „Eros şi Natură“ cu faţa în oglinda vârstelor pure, copilăria şi adolescenţa / tinerețea ; (2) de compartimentul „transpunerilor“ ca modalitate de „perspectivare epopeică“ ; (3) de cercetătorul neobosit, permanent, la izvoarele mitosofiei pelasge > valahe, ale folclorului valah, ale limbii pelasge > valahe (dacoromȃne) ; (4) de traducătorul cu înalte virtuţi, în cultivarea graiului viu, dinamizator de tablouri istorice, întru subtila ornamentică a textului.***

Bibliografia siglată şi notele indicate prin asterisc :

CO = Ion Creţu, «O traducere a lui Eminescu nevalorificată încă», în ,Limba română» – revistă editată de Academia Română din Bucureşti –, anul al X-lea, nr. 6, 1961.

COp, III = G. Călinescu, «Opera lui Mihai Eminescu», vol. III, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatră şi Artă „Regele Carol II“, 1935.

EPpos, II = M. Eminescu, «Poezii postume», vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964.

HamH = J. de Hammer, «Histoire de l’Empire Ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours», livre II, Paris, MDCCCXXXV (traduit de l’Allemand par J. J. Hellert).

HDplr = Ion Hangiu, «Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982)», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

HF = Eudoxiu Hurmuzaki, «Fragmente din „Istoria Românilor“», tomul I, Bucureşti, Editura Ministerului Cultelor şi al Învăţăturilor Publice, 1879.

LÎns = Barbu Lăzăreanu, «Însemnări istoriografice», în revista «Adam», nr. 114 (anul X), 14 ianuarie 1938.

R = «Ramuri» (Craiova, serie nouă), nr. 10 / octombrie, 1968, p. 1.

SAm = I. Slavici, «Amintiri», Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

TCS, I = I. E. Torouţiu, Gh. Cardaş, «Studii şi documente literare», vol. I, Bucureşti, 1931.

TS = I. E. Torouţiu, «Studii şi documente literare», Bucureşti – vol. III, 1932 (vol. IV, 1933).

* Ne referim la cotidianul bucureştean al Partidului Conservator din România, «Timpul», căruia Mihai Eminescu i-a fost redactor ‒ din 1876 şi până în 1879 ‒ şi redactor-şef, din 1880 şi până în 1883 (cf. HDpl, 335 sq.).   

**Lucrarea «Geschichte des Osmanischen Reiches», de Joseph von Hammer (1774 ‒ 1856) a fost tipărită mai întâi în zece volume, apărute între anii 1827 şi 1835.

*** Variante ale studiului «Eminescu în „Câmpul Cerbului“», începȃnd cu 1 septembrie 1968 şi „încheind“ cu 1 septembrie 2023, au mai fost publicate în ziarele / revistele : (1) «Înainte» (Craiova), anul al XXV-lea, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 2 (cu titlul : «Eminescu la Floreşti») ; (2) «Limbă şi literatură» (trimestrial al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România), Bucureşti, volumul al II-lea, aprilie ‒ mai ‒ iunie, 1981, pp. 278 – 282 (cu titlul : «Eminescu în „Câmpul Cerbului“») ; (3) «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara, ISSN 1224-2969, fondator / redactor-şef : Ion Pachia-Tatomirescu), anul al II-lea, nr. 3 / 22 martie ‒ 21 iunie, 1997, pp. 3 ‒ 7 (cu titlul : «Momentul „Câmpul Cerbului“ în biobibliogtafia eminesciană» ; (4) «Lumina» (Serbia / Panciova, ISSN 0350-4174 ; redactor-şef : Ioan Baba), anul al LI-lea, nr. (13)1, ianuarie ‒ martie, 1998, pp. 70 ‒ 74 ; (5) «Rostirea Românească» (Timişoara ; ISSN 1224-0478 ; redactor-şef : Anghel Dumbrăveanu), anul al XII-lea, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2006, paginile 129 – 135 ; (6) «Anuarul de martie» (Timişoara, ISSN 1842-0974, fondator / redactor-şef : Ion Pachia-Tatomirescu), anul al III-lea, nr. 3, martie, 2008, pp. 158 ‒ 162 ; (7) «Banchetul» (Petroşani, ISSN 2501-1332 / ISSN-L 2501-1332, director : Dumitru Velea ; redactor-şef : Diandra David), anul al VIII-lea, nr. 94-95-96 / octombrie-noiembrie-decembrie, 2023, pp. 29 – 31. Etc.