CHIAR  ȘI  TU  ÎNTR-O  ZI  ÎȚI  VEI  GĂSI  LINIȘTEA 

oh, minunata lume nouă și prefabricatele
ei cartierul rău famat mahalaua în care
sângele sperma lsd-ul scârna și alcoolul
se-amestecă și reconstruiesc recompun
de la zero omul produsul finit al cărui cap
se-nvârte-n același ritm și sens ca al
tamburului de la mașina de spălat ori ca al
malaxorului de la stația de betoane

fără să vrea o mână mișcă o creangă (nu
se vede nici mâna nici creanga doar aerul
incolor dintre ele) 

sunt timpuri în care te-ntrebi: dar de ce
numai noi suntem mereu vinovați?, iar
această simplă-ntrebare e socotită drept
crimă-mpotriva umanității

fiecare moare singur nimeni nu plânge în
urma cuiva și nici nu trebuie pământul își
va face mereu datoria cea de obște (lumea
e o republică anarhică bine organizată deci
foarte bine păzită)

n-ai încotro chiar și tu într-o
zi îți vei găsi liniștea (nu se poate să nu)

în lumea aceasta ca o celulă
biologico-penitenciară ermetic închisă

lipsită de aer și amintiri 


       
TIMPUL  CURGEA  STRĂIN  DE  ORICE  FĂPTURĂ 

auzi, da’ tu când mori? – m-a-ntrebat
ea. i-am răspuns: în fiecare zi de mâine la
o oră încă nehotărâtă.
și mie ce-mi lași? – a insistat.

copilăria mea cu mireasmă
de creioane koh-i-noor și zambile (am zis)
dimpreună cu visul dinainte de prăbușire al
unui somnambul ce se plimbă
pe creasta casei

afară ploua peste tăciuni încinși

titanicul se scufundase. viorile
continuau să cânte.

în încăpere era un
sarcofag iar în el o hârtie
pe care nu scria nimic

timpul curgea străin de orice făptură

ca sângele
amestecat cu nisip
al fiului

COPII  ZGRIBULIȚI,  AMINTIRILE 

amintirile se-nghesuiau unele-n altele
ca niște copii zgribuliți de frică
abandonați în mijlocul orașului pustiu

la spitalul de nebuni doctorii erau mai
bolnavi decât pacienții. aerul era din ce în
ce mai rarefiat. agonia concura cu starea
de maximă fericire

mortul se întorsese pe-o parte. la ceafă
avea o cicatrice lungă. părea să
spună ceva.

lumina sclipea în tonuri roșii-verzui ca un
creier inundat de cerneluri

un cal alb însuflețea singurătatea colinei

︎

PIAȚA  DE  VECHITURI 

plouă peste șinele de cale ferată
ca peste longiline
singurătăți inoxidabile

nimeni nu trăiește viața altcuiva
nimeni nu
moare-n locul nimănui

(plouă:
drumurile se scurg în pământ

pe lângă ziduri
pe lângă garduri electrificate) 

în noua lume
a doua venire a lui Iisus va avea loc
într-o leprozerie stradală

︎

O  MIXTURĂ  DE  VISE  CONFUZE 

să lași deodată totul în urmă: carnea și spiritul durerea și bucuria freamătul
și tăcerea

o mixtură de vise confuze și conture
nesigure ce ți se lipeau de epidermă
insidios și cleios ca niște fatalități

(oricât n-ai vrea, întotdeauna va exista o
frumoasă necunoscută după care ai plâns/ după care-ai să plângi) 

cândva poate-ai să fii și tu un nebun
fericit că dintre toate
evenimentele cotidiene
măcar morții nu-i ești indiferent