O imersiune în lumea-ficțiune, în realul paradigmelor inclusive, cu decupaje interesante adeverind ca lirism de conexiuni pulsul realității concrete realizează, cu efect seducător, Ana Kremm în noua sa carte, Rădăcini de poem (Reșița, Editura Banatul Montan, 2022, 96 p., cu o copertă și ilustrații de Adina Ghinaci și un Cuvânt de întâmpinare, de Ada D. Cruceanu, prefațând volumul), o perspectivare polivalentă ori, mai bine, o monografiereexauriată a unui sentimentalism bine temperat. Practic, poezia aceasta pare a fi mai degrabă un generator de poziționări în care, de pildă, eul auctorial își focalizează supraviețuirile în miracol liric, problema percepției (à la Kant) e înrobită supozițiilor fanteziste iar decăderea în dependențe simili-melancolice are darul de a pavoaza cu un strat analitic-rațional un sentimentalism strunit.

Două secțiuni, două cicluri ale cărții, indică o fidelitate specială a acestei autoare pentru scrisul autentic, fără abuzul de fraze incidente din poemele promoțiilor post-decembriste ale liricii explicitului, mai degrabă deconspirând deosebiri frenetice între experiența proprie și evantaiul atâtor „experimentalisme” contemporane. Poezia Anei Kremm dezvoltă un imaginar al „balsamului din cuvinte”, cum și declară asta ca pe o profesiune de credință (nu spunea și Rovelli că suntem așezați în lume imagini alături de imagini?), recurge intens la o modalitate viabilă de a se situa aproape în permanență în siajul unei resurecții post-romantice. Discursul are o fluență a sa, parcă asistăm la lectura unui corpus epistolar în care evocarea substanței lumii nu exclude o anume plăcere senzuală („Îngăduie luminii să te mai mângâie/și gândului să mai creadă că,/deși ascuns în tine, fără umbră,/sunetele rostite vor lăsa semne,/cuvinte scrise pe file de calendar!/Tu, trup al meu, dă-mi semn/că mai suntem UNU!”), transcende inocente rebeliuni.

În primul ciclu, Cearcănele lumii, focalizarea pasiunii în capacitate persuasivă transformă același discurs în devoțiune sensibilă tocmai la recontextualizări. De aceea eul liric își tranzacționează duplicitatea („La naștere ursitoarele mi-au dăruit mărul./Era întreg, avea culoarea blonzilor./Bine păstrat, nu arăta,/nici peste ani, semne de boală./Și totuși, în partea feminină a mamelor,/s-a trezit un vierme./Livada m-a învățat că și merele/au sămânța cea rea în mijlocul trupului./Stă pitită în interior,/lasă mărul să creadă că e bine/și, în momentul prezis de ursitoare,/îți începe mersul distructiv,./Atunci, cineva ia cuțitul și curăță mărul.”) iar vizibilitatea textului se „construiește” prin alte alegeri abile. Puterea expresivă a imaginii trădează funcționalitatea spațiului matrice, doldora de idei irigante, chiar dacă mai durează un timp până la eliberarea de afecte. Duhul ludic dă târcoale lumii în epifrază. Răsfrângerile speculare înseamnă și ele viață, ea evidențiază magia spectacolului perpetuu: „Când în creștetul capului/Destinul ți-a turnat/apa vieții,/ai mulțumit cerului/cu un strigăt și o primă răsuflare./Când în podul palmei/Destinul ți-a turnat/apa vieții,/ai zburdat pe verzile câmpii/căutând împlinirea./Când Destinul ți-a tulburat/apa vieții,/ai ridicat ochii la cer/rostind o întrebare…” (Când în creștetul capului, p. 64)anumite retorici gestuale, cu ecouri anemice, însă, în arhitectonica poemului Anei Kremm, nu grevează mai deloc asupra evaluărilor estetice. Doar că scriptualitatea, însușire irevocabilă pentru a desluși viața catoptrică din același univers liric, induce aparența unui destin controlat (al poeziei), eul auctorial învederează un pragmatism de altruisme și mesaje mithice („Ca pe o pâine coaptă/strigătul nou născutului/a rupt veacul în două./O parte a alunecat în istorie,/cealaltă va trebui cunoscută/călătorind pe spinarea frânturii de timp/acordat fiecăruia./Și firului de iarbă.”), orgoliul solemn, risipit în opinii fluctuante, fiind contrapus obstinației smerite.O ciudată magie onirică alungă idealismul divinităților vulnerabile, modul confesiv patetic devine, în al doilea ciclu al cărții, Biografia unui fir de iarbă, un promontoriu al lumii. De aici, Eul și Celălalt, avatari ai condiției, pot pregăti marea revoltă a cărții-paradigmă. Și pot asimila empatia cititorului, fiindcă și lumina amintirii, și partitura gesturilor senzuale, și jocul teribil al conștiinței tragice întrețin, alimentează, augmentează fatumul textului peste care, dacă l-am recunoaște în toate spusele sale pe Planck, realitatea fizică poate da răspunsuri și sensului eliptic în literatură: „Țin strâns în palmă sămânța/ce așteaptă cîldura pământului/ca să înmugurească./Țin strâns în palme Cartea/așteptând ceasul/cum așteaptă sămânța/să înflorcească soarele./Țin strâns sub pleoape/chipul tîu și aștept/precum sămânța/împlinirea misiunii.” (Țin strâns în palmă sămânța, p. 71) Ana Kremm poartă deja hlamida regală a demnității poeziei, poeta, ea însăși o ființă solară, are această vocație a investirii eului imaginativ în mitologia concretă a funcțiilor liricii de a fi deopotrivă limbaj al sufletului și limbaj al atitudinii civice, dincolo de a decoda lectura minuțioasă a lumii și a omului. Autoarea aceasta merită în continuare să-i așteptăm cu încredere cărțile viitoare.