Îl chema Constantin şi afară ploua. Ar fi plouat oricum l-ar fi chemat, şi-oricum s-ar fi numit l-ar fi chemat la fel.

De două zile nu-i vorbise, supărat că intervenţia profesională pe care i-o ceruse şi de care-l acuza că uitase – ceea ce era aproape adevărat, intervenise tardiv – nu-l ajutase cu nimic. N-ar fi trebuit să-l marcheze cu nimic supărarea asta, un capriciu mai mult al prea complicatului său secondant, mai ales că avea propriile lui frustrări: în aceeaşi săptămână pusese punct singurei relaţii în care se implicase după un divorţ greu cicatrizat şi ratase (pe fondul, dar nu din cauza aceasta) ocazia să se desprindă de consorţiu ca independent. În gând îi şi reproşă asta lui Constantin, care ar fi putut beneficia de locul său în schemă – atunci când acesta îl puse în faţa uneia din gratuitele sale şicane: ocupase vreme de trei ore baia, în compania unei femeiuşti recrutate din cine ştie ce staţie de metrou, proclamând repetat şi suficient de tare ca să fie sigur că-l aude că-şi va petrece acolo toată noaptea. Când a venit să-i ceară scuze, ameţit de restul de ţuică adus de-acasă, era trecut de două noaptea şi, normal, îl trezise încercând să deschidă uşa încuiată: “Ştiu că a fost o prostie, dar mă-nţelegi şi pe mine, nu?”. N-avea ce să înţeleagă, aşa că îl împinse uşor afară din cameră şi încuie la loc uşa. Constantin se încăpăţânase însă o vreme să sprijine scândura de lemn de partea cealaltă, zgândărind de mai multe ori clanţa şi, înainte de a-şi abandona jocul pueril şi a pleca în sfârşit să se culce, îi lăsă o şaradă cât să nu doarmă tot restul nopţii: “De ce mă iei mereu de prost? Ce, eu par Adameşteanu?”.

Cu fata care, cel puţin aşa spunea ea, doar suportase năstruşniciile lui Constantin s-a întâlnit chiar a doua zi, la cafeneaua din staţia de metrou – reflexele ei grăbite îl convinseseră în ajun că o legătură cu metroul trebuia să existe. Întâi îi preluase comanda nedându-i de înţeles că-l recunoaşte, apoi, după ce i-a adus o cafea dublă în loc de cea cerută, cu lapte, s-a aşezat lângă el insistând cu glas scăzut să-şi ceară scuze. “Păi cereţi-le odată” se răsti el, în timp ce agasarea i se prelinse într-un soi de amuzament complice. “Dacă erai un tip cu stil, ziceai şi tu că nu e cazul, dar dacă insuşti, na… îmi cer scuze”. A vrut să-i aducă aminte că ea era cea cu insistatul, dar fata tocmai se ridicase să preia altă comandă şi, când s-a întors, aveau fiecare la ce să se gândească. “Prietenul tău e cam dus de-acasă, nu-i aşa?” îl întrebă când scoase banii să-i plătească. “Are vreo importanţă pentru tine?” îi răspunse, neuitând să-i precizeze că pentru el e cam mult să-l considere prieten pe Constantin. “Aşa suntem noi, prestatoarele cu facultate, ne preocupă psihicul clienţilor noştri… Tot ce crezi despre mine e că m-am dus să-i fac o oră cu plată, nu?”. Încercase să fie autoironică, dar nu-i ţinuse figura şi tocmai de-asta el se simţi obligat să nege categoric. “Cât despre Constantin” plusă în încercarea de a fi amabil, “de obicei e altfel, dar acum are şi el nişte necazuri”. “Ştiu asta, mi-a povestit la şcoală de tratamentul maică-si”. Îi dădu restul şi îi dădu de înţeles că mai avea de lucru.

La birou avu puţin de furcă cu dosarele de livrare, dar evită să-l cheme pe Constantin pentru ele. Când se întâlniră, în faţa ascensorului de marfă, îl irită faptul că acesta zâmbea detaşat de toate şi-l abordă direct: “Cum se mai simte mama ta?”. Constantin continuă să zâmbească şi-i răspunse fără ezitare: “Ăsta-i stilul tău intelectual de a mă înjura? E bine, n-ai tu treabă”. “Am întrebat şi eu doar aşa, ca să-mi dau seama dacă tâmpeniile pe care le faci sunt genetice” acceptă şi el registrul celuilalt şi, chiar dacă discuţai se încheie acolo, se întoarse în birou cu sentimentul că nu mai avea nimic să-i reproşeze. Acasă nu se întoarse decât a doua zi, când îşi încxheie delegaţia cu care se procopsise ca urmare a obiecţiilor aduse ultimului contract, iar atunci se întâmplă să-l găsească pe Constantin dormind sau, oricum, încuiat în camera sa. Lui îi sărise somnul, aşa că rămase în sufragerie să se uite la televizor. Filmul îl plictisi, era prea moralist, schimbă câteva canale şi nimeri peste un documentar social despre localitatea de munte de unde era celălalt, poveste care i se păru chiar interesantă. Când înţelese că era, de fapt, un film promoţional al firmei ce avea intenţia să investească acolo, îl descoperi pe Constantin în spatele său, sprijinit de perete. “Ai văzut casa aia cu pasarelă, de lângă crucea din deal? Ăştia au filmat acum doi ani, iar vara trecută au fost nişte alunecări şi ne-au lăsat fără casă… De tratamentul ăsta ţi-a pomenit Dorina, că aşa am făcut-o eu să creadă”. Se aşezase pe unul din fotolii şi, continuând să caşte, încercă să agaţe telecomanda cu piciorul. I-o întinse. O voise numai ca să închidă televizorul, după care se justifică: “Mi-e un somn de-mi vâjâie mintea, mai să-ţi dau dreptate cu chestia aia că-s marcat genetic”. “Păi du-te şi te culcă şi nu-i mai încurca pe alţii” îl expedie şi se trânti la loc pe canapea să urmărească ştirile.