E șase fără un sfert, și Emilia încă nu e gata. Ca de obicei, încep să simt furnicături pe spate, pe brațe, pe față. Nu-mi găsesc locul, mă învârt în holul mic și întunecat, intru în cameră, așa încălțat cum sunt, mă învârt și pe acolo, revin pe hol. Din baie se aude muzică și vocea ei, suprapunându-se peste refren. Nu înțeleg ce spune, nu recunosc nici melodia. Aș vrea să existe o scuză care să-mi permită să urlu sau măcar să-mi pot manifesta zgomotos frustrarea și neputința de a o grăbi. Așa, nu pot decât să-mi analizez propriile sentimente contradictorii și să mă chestionez. Cât de mult te grăbești? Chiar trebuie să fim la fix acolo? De ce te frămânți? Unde-ți umbă mintea? Poate toată realitatea punctualității este o gogoriță inventată de cineva și întinsă peste viața mea precum cleiul în care-și prind muștele picioarele, murind sufocate și epuizate.

– Gata, plecăm odată? Ai comandat Uber-ul? Cum îmi stă bluza? Am luat-o de la mall, aproape gratis!

Mă uit la ea. Strălucește. Bluza nu-mi spune nimic, nici pantofii, nici fusta, nici rujul, nici mărgelele, nici inelele, nici brățările, nici cerceii. Fac totuși un efort. Bluza e albă, cu anchior, mâneci lungi și umeri bufanți. Fusta plisată, de culoare verde închis, asemănătoare unei beri în sticlă verde și aburită. Poșetuță galben-muștariu cu lanț auriu, balerini de aceeași culoare și o brățară din aur la gleznă. Hm, arată bine. Pe cap și-a pus cochet o șapcă din pânză, de culoare gri închis și cozoroc. Părul, lung și închis la culoare, îi încadrează pomeții. Mă aplec să o sărut, dar mă respinge.

– Îmi strici tot fardul!

Se dă un pas în spate, se rotește.

– Deci? Cum ți se pare?

Bluza sau tu? mă gândesc eu, dar mă abțin să întreb cu voce tare.

– Poți să ridici fusta să văd dacă totul e asortat?

Zâmbește.

– Hai, hai.

– Îți stă superb, îi spun. Bluza arată foarte șic și se potrivește cu fusta. Îți pune în valoare tenul perfect, precum și culoarea părului.

– Ah…

– Cât despre fustă, hm, cred că am mai văzut-o. Parcă am și dat-o jos, dacă-mi aduc eu bine aminte. Îmi permiți? – îi spun și îi prind tivul cu două degete. Mă lovește cu palma peste degete și, cu cealaltă mână, mă împinge.

– Hai, te rog, concentrează-te. Cum ți se pare?

Îmi arată poșeta, își ridică un picior ca să-i văd balerinii, își scutură capul ca să-i remarc șapca. Nu am nimic de comentat, poate doar fardul. De ce trebuie să-și acopere culoarea feței cu pudră și alte prostii chimice când arăta perfect? Nici rujul nu-l suport. Toate mă țin la distanță de finețea și mirosul pielii ei, atât de frumoase. Fir-ar! Dar, de zis, zic:

– Poșetuța e nouă, așa-i?

– Mă mir că ai remarcat!

Cum să nu remarc?

– Iar balerinii sunt la marele fix.

– I-am luat special pentru poșetă. Deci?

– Bănuiesc că ai putea poza pentru o casă de modă. E perfect! Fusta este atât cât trebuie de lungă și-mi place și nuanța mai închisă a curelei. Iar șapca, hm, de unde o ai?

Zâmbește, și din nou îmi pare rău că-i place să se fardeze. Fără ele, o roșeață adolescentină i-ar fi colorat pomeții, buzele i-ar fi strălucit, la fel și ochii, cu acele luminițe speciale ce-i apar de niciunde atunci când e fericită. Ele încă sunt acolo, le văd sclipirea o clipă, dar, fără roșeață, fără roșul buzelor, se sting repede.

– Mi-a făcut-o cadou Cristina! Și-a luat și ea una identică, surori-de-șepci! Mi-a spus că la Milano sunt la foarte mare modă! O iubesc. Ce zici, cum arată?

Se învârte din nou, deși nu mai e cazul. Mă privește curioasă, așteptând verdictul. Uneori, când sunt plictisit, îmi place să o năcăjesc, să-i zic cine știe ce răutate gratuită. I-aș putea spune și acum că arată ca un coșar sau ca un artist boem, dar sărac, sau că-mi aduce aminte de un unchi bețiv și curvar sau cine mai știe ce. Nici nu-i trebuie mult pentru ca întreaga încredere în sine să i se prăbușească. Sunt doar niște haine, zău, doar niște haine! Ar fi mult prea dificil să-i explic că glumesc și că doar o năcăjesc în glumă. Totuși…

– Dacă plouă, o poți folosi ca pelerină pentru amândoi.

Îmi caută privirea.

– Îți stă superb!

Nu e suficient. Neîncrederea și-a făcut loc în respirația ei. Și-a întredeschis buzele și așteaptă. Ai grijă, îmi spun, ai mare grijă. De următoarele cuvinte va depinde reușita serii. Și poate și a nopții. Hm, ce preferi, îmi spun, un somn adânc, dar cu vedere spre un spate mic, încordat și rece, sau o față caldă lipită de umărul și gâtul tău? Alegerea e clară.

– Aș putea spune, fără urmă de îndoială, că milanezii au avut dintotdeauna gusturi bune. Nu știu cum, dar ai așa o alură de italiancă. Toate hainele lor, mai ales cele din Milano, sunt făcute avându-te pe tine ca model. Mă îndoiesc că pe Cristina stă așa de bine – am mari, mari îndoieli. În schimb, la tine! Uite! Arată perfect! Șapcă, bluză, fustă, poșetă și botine – un tot fluid, tineresc, șăgalnic, cu o puternică tentă de haute couture. Cu cât te privesc mai mult, cu atât îmi crește admirația.

O prind de talie, cât încă mă ascultă fascinată, o aplec pe spate și o sărut îndelungat. Nu opune rezistență, așa cum mă așteptam, și efortul meu e răsplătit cu dulceață și parfum.

– Acum trebuie să îmi refac rujul! – strigă către mine și mă împinge în spate.

Din baie se aude o melodie; pare ceva dansant, dar nu o recunosc. La refren cântă și ea. Privesc ceasul. E șase și câteva minute. Îmi spun că, oricum, vom întârzia, așa că poate ar fi cazul să mă liniștesc. Totuși, simt așa o stare neplăcută, care începe în stomac, apoi se extinde pe brațe, picioare, în vintre. Mă foiesc, mă învârt, caut o scuză ca să bat în ușă și să-i strig să termine odată, să se grăbească, că înnebunesc! Bine că nu există astfel de scuze, bine că nu inventez eu unele. Și chiar dacă am senzația că picioarele mi se afundă tot mai mult în lipiciul destinat, altfel, muștelor, undeva, în sufletul meu, cineva cântă și el un refren.