Luni dimineață mă trezesc cu amețeli groaznice, țiuit în urechi și greață. Am o vezică biliară destul de capricioasă, dar nu am avut niciodată astfel de simptome. Aștept ca soțul meu să se trezească și el și până la prânz am tot timpul să îmi vărs și mațele. La ora 15:00 ajungem la Urgențe, eu îmbrăcată în trening și papuci de casă. Mă simt epuizată. O asistentă mă așază pe un scaun cu rotile și mă lasă într-un coridor, așteptând să mă vadă medicul de urgență.

Sunt jalnică, cu ligheanul meu adus de acasă, plin de hârtie igienică mototolită și vomă verzui-maronie, prăbușită pe scaun, gata să leșin. Adorm și mă trezesc imediat doar ca să vomit din nou. Simt că totul se clatină în jurul meu. Parcă sunt pe un vapor în largul mării, nu pe un scaun la Urgențe.

La știri s-a anunțat vârful epidemiei de gripă, iar spitalul înregistrează 200 de bolnavi într-o singură zi.

Opt ore mai târziu, mă vede medicul și îmi prescrie un anti-vomitiv. Mi se pune o perfuzie cu glucoză și mi se injectează un medicament. Până își face efectul, schimb peisajul – nu mai sunt nici pe coridor, nici într-un salon, ci sunt dusă la „Tranzit”. Este o anticameră, un Purgatoriu al Urgențelor, unde pacienții așteaptă verdictul: fie sunt trimiși acasă, fie internați.

Am încetat să vomit, dar amețelile, greața și țiuitul în urechi persistă. Lângă mine e un domn cu gripă A, febră 40°C. O asistentă îi dă un antibiotic, cu un ton vesel, de parcă i-ar oferi un cocktail pe o terasă. Dar, brusc, acestuia i se face rău: tensiunea îi scade, se scapă pe el, inima îi bate neregulat. Asistentele se agită în jurul lui și îl transferă repede în cabinetul medicului. Mă tem că, pe lângă greață, aș putea lua și gripa. Exact ce-mi mai lipsea!

Soțul meu termină munca și vine să vadă cum mă simt. Îi spun că nu are rost să rămân peste noapte dacă mi-e mai bine. Vreau acasă. Medicul îmi dă o rețetă pentru o ecografie externă și îmi permite să plec.

Două zile mai târziu, mă simt aproape la fel de rău. Medicul de familie vine să mă vadă acasă și mă trimite imediat înapoi la Urgențe. Mă întorc cu ambulanța, pe care am chemat-o singură, ca un adult responsabil ce sunt. De această dată, primesc imediat un pat mobil și o mască de protecție, pe care o pun fără discuții când văd numărul de pacienți ce așteaptă la recepție. Îi explic asistentei că luni am stat opt ore pe un coridor înainte să văd un medic. Ea mă liniștește, spunându-mi că de data aceasta așteptarea va fi mult mai scurtă. Colega ei, aflată în spate, șoptește: „Șapte ore și jumătate, în loc de opt”, cu un aer amuzat. Mie nu mi se pare deloc amuzant! Insist că am obligații afară, lucruri importante pe care nu le pot rata sub nicio formă. Vreau să știu ce am și să primesc un tratament ca să îmi revin. Ea îmi răspunde pe un ton confidențial, apropiindu-și fața de a mea: „Știți, doamnă, cimitirul e plin de oameni indispensabili. Și eu eram ca dumneavoastră, și chiar și azi, vedeți, sunt bolnavă, dar am venit totuși la muncă, ca să nu îmi încarc și mai mult colegii!”. Îmi spune asta cu fața aproape lipită de a mea, iar eu mă întreb de ce mi-am dat jos masca, la propriu ca și la figurat, ca să-i vorbesc.

Așteptând medicul, sunt mutată lângă perete, pe coridor, în spatele altor paturi aliniate unul după altul. Parcă suntem într-un tren. În fața mea, un bătrânel nu se oprește din aranjat o vestă. Mă întreb ce vrea să facă cu ea, odată ce găsește plierea perfectă. Insistă, se ridică, își netezește patul cu mâna, așază vesta, o împăturește, o desface. Apoi adună niște hârtii, dosarul lui medical, încearcă fără succes să le bage într-un plic prea mic. O asistentă, care împinge un pat mobil, trece pe lângă el și îi cere să se așeze. Mă alătur și eu și i-o spun la rândul meu, cu cea mai convingătoare voce pe care o am. Îmi dau seama că este confuz. Îmi răspunde fără să mă privească, făcând un gest din mână: își bate ușor tâmpla cu degetul și spune: „Se învârte aici”. Zâmbesc în sinea mea și îmi spun: „Și la mine se învârte!”. Apoi pleacă. Îl las să plece, de teamă că, dacă insist prea tare, vor crede că nu sunt chiar atât de bolnavă. O asistentă îl găsește un sfert de oră mai târziu și îl aduce înapoi la patul lui: „Maurice, stați aici, altfel o să vă certe!”.

Se aude un zgomot surd, o căzătură. O tânără, întinsă pe al doilea pat din fața mea, a căzut pe jos. Două infirmiere vin repede la ea, o strigă pe nume și îi cer să se ridice, să nu se joace cu ele, să înceteze teatrul. După câteva minute, fata se ridică și se întoarce în pat. Mai târziu, o aud plângând. Apoi începe să strige la personal și amenință că pleacă dacă nu se ocupă cineva de ea imediat. „În douăzeci de minute plec”, spune. Repetă și mai tare, ca să fie sigură că e auzită. Dar nu mai așteaptă. Pleacă. „Oricum, se va întoarce mâine. Vine în fiecare zi”, ne spune asistenta.

Opt ore mai târziu – avea dreptate cea de la recepție! – în sfârșit mă vede medicul, o doctoriță tânără, de abia 20 și ceva de ani. Dar ce-au făcut în spitalul ăsta cu tot personalul trecut de 30 de ani?! Îi spun din nou cât de important este pentru mine să primesc un diagnostic și un tratament ca să-mi pot relua activitățile. Ea îmi vorbește despre posibilitatea de a face un scanner sau măcar o ecografie pentru vezica biliară. Între timp, mi se face o analiză de sânge și sunt dusă din nou în zona de Tranzit. E un spațiu foarte mare, organizat în mai multe nișe, separate de perdele de baie decorate cu peisaje marine: nisip, pietre albe, o mare azurie. Mă parchează într-un colț, lipită de perete.

Într-o altă sală, mai departe, o voce de bărbat cu accent arab începe să strige și cere să fie consultat imediat. „Așa ceva nu se poate, aștept de ore întregi! Sunt și eu un om, totuși!”, țipă el la personalul din jurul lui. Se aud mai multe voci care încearcă să-l calmeze, care explică, argumentează. Se simte un aer de panică în jur, vocile se agită. O asistentă o întreabă pe alta: „E aici Securitatea?”. Cealaltă răspunde: „Da”. Mă simt pe jumătate liniștită. Și dacă se întoarce cu o armă și face un măcel? Încep să-mi fac un scenariu-catastrofă în minte, căutând din priviri un loc unde m-aș putea ascunde în caz de atac.

Aproape în același timp, la câteva nișe distanță, o doamnă în vârstă țipă în somn, de parcă mi-ar fi auzit gândurile: „Vor să mă omoare, vor să mă omoare!”, apoi: „Vor să-mi taie piciorul, vor să-mi taie piciorul!”. Se oprește și continuă pe un alt ton: „Nu-ți dau nimic, ești rău! Rău! Rău!”. „Bine-ți face, nu-ți dau nimic!”. Încep să râd, e prea amuzantă!

În nișa din fața mea, o bătrână își așteaptă fiica să vină să o ducă acasă. Stă pe un scaun în fața patului, cu cămașa desfăcută, în dres negru și sutien. Mă întreb ce s-a întâmplat cu fusta ei. Asistenta îi recomandă să se întindă, nu va pleca înainte de mâine dimineață, fiica ei nu va veni în timpul nopții. Bătrânica începe să se impacienteze, țipă. Vrea să plece acasă imediat! Nu a mâncat nimic de ieri, de ce nu-i dau și ei ceva de mâncare?! Asistenta începe să-i explice că trebuie să mai facă niște analize. Bătrâna schimbă tonul, acum râde și vorbește despre fiica ei, care e foarte drăguță cu ea. Când asistenta se întoarce, descoperă „isprava”: o baltă mare de urină lângă pat. Se preface că o ceartă, dar bătrânica își cere atât de mult scuze, încât tânăra șterge pe jos fără să-i mai spună nimic.

O nouă pacientă, o doamnă în vârstă – așa cred, pentru că însoțitoarea ei îi spune „mamă” și nici ea nu are o voce foarte tânără – este revoltată că se află aici. Vrea neapărat să plece, să se întoarcă acasă! Fiica ei încearcă s-o liniștească, îi explică că dacă e aici, e pentru un motiv serios. Dar mama are propria explicație: „Câștigă bani pe spinarea noastră, de asta ne țin aici!”.

Soțul meu a terminat munca și vine să mă vadă. E ora 2 dimineața. Se așază. Așteptăm doctorul. Observă designul „plajă” al perdelei din față și îl amuză. Râde: „Nu sunteți pe șezlonguri, la mare, sunteți la Tranzit, în rahat!”. Ha, ha, foarte amuzant jocul tău de cuvinte! Mă plâng că nu am mâncat de două zile. „Câteva zile de post nu fac rău nimănui”, încearcă să mă liniștească. „Da, vrei să spui să sunt grasă, cu alte cuvinte!” De fapt, nici măcar nu-mi este foame, doar mi-e teamă să nu leșin.

Tânăra doctoriță sosește exact când soțul meu decide să plece. Ne spune că rezultatele analizelor mele de sânge sunt liniștitoare. Prin urmare, nu voi face nici ecografie, nici scaner în această noapte. Mâine dimineață, un alt medic mă va reexamina și îmi va reevalua starea. El va decide ce investigații trebuie să fac. Am impresia că șederea mea aici se prelungește la nesfârșit, nu-i mai văd capătul. Vreau această ecografie, vreau să știu ce mi-a declanșat vertijurile puternice, țiuitul din urechi și greața de luni, simptome din care mai persistă câteva urme și astăzi. Sunt chiar gata să le „păstrez” doar pentru a justifica investigațiile. Protestez: sunt aici de două zile, trei dacă pun la socoteală și ziua de luni, nu vreau să mai pierd încă o noapte și ziua de mâine doar ca să aflu ce am! Îmi răspunde că abia a reușit să găsească un loc la scaner pentru un accidentat de circulație – o urgență adevărată ! Încerc să-i stârnesc orgoliul profesional, devin aproape nepoliticoasă. Îi spun că lasă altui medic să termine ce a început ea. Pleacă vexată. Am fost nedreaptă. Îmi pare rău. Simt nevoia să fug după ea și să-mi cer scuze. Uneori suntem duri, noi, bolnavii!

Ațipesc poate zece minute. Unii bolnavi pleacă, alții le iau locul. De când am ajuns, suntem din nou 200 de pacienți la Urgențe.

Asistentele fac drumuri înainte și înapoi, trec pe lângă mine, am impresia că evită să mă privească în ochi. Se mișcă prea repede ca să pot pune vreo întrebare. Mă simt abandonată și foarte singură. Doctorii vin în grabă pentru a cere detalii despre starea unui pacient. Nu este vorba despre mine. Aștept de 18 ore deja. Gărzile se schimbă. Asistentele din tura de dimineață se agită cu dosare în mâini, pregătindu-se să ducă pacienții la radiologie sau alte investigații.

Cineva vine să mă ia pentru ecografie. Nici bine nu ajung în sala de așteptare pentru examinare, că asistenta mă așază undeva la mijlocul cozii și pleacă. Dintr-odată, simt că mi se face rău. Inima începe să-mi bată cu putere, corpul îmi tremură, mă simt ca și cum aș leșina. Opresc prima uniformă albă ce trece pe lângă mine: „Scuzați-mă, cred că am o criză de hipoglicemie, nu am mâncat de două zile, îmi puteți da puțin zahăr?”. Acum sunt înconjurată de mai multe asistente, îmi dau să beau puțin suc de fructe, atenția lor mă liniștește, iar starea de rău începe să treacă ușor. Toată lumea este în jurul meu, cineva îmi ține mâna. Oare asta îmi trebuia, atenție? Criza trece, dar încep să-mi curgă lacrimile. De ce plâng?

Radiologul intră în sală, vrea să mă trimită înapoi la Tranzit. Explodez:
„E în regulă, mă simt mai bine, haideți să facem ecografia asta, să terminăm odată, o aștept de luni!”. O tânără îmi înțeapă degetul pentru a-mi măsura glicemia, dar nu știe să folosească aparatul. Își cere scuze, încearcă din nou, mă înțeapă încă de două ori, în sfârșit, o picătură mare de sânge este suficientă, rezultatul e bun, glicemia mea e perfect normală. A fost doar un atac de panică, mă liniștesc ele. Ce înfricoșător! E la fel ca în viață: când suntem aproape de împlinirea unui obiectiv, atunci intrăm în panică ? Chiar în fața lui, ne speriem, ne prăbușim?

Ecografia nu arată nimic anormal. Medicul îmi propune un târg: ar vrea să mă țină peste noapte sub observație, iar dacă dimineață totul este stabil, mă lasă să plec acasă. Accept. Încă nu am un diagnostic, dar mă simt mai bine, și, până la urmă, asta e tot ce contează.

Pentru această noapte, mi se promite un salon cu două paturi – Paradisul Urgențelor!

Plec din Tranzit. Sper să primesc patul de lângă fereastră. Colega mea de salon îl vrea și ea, dar e drăguță, înțelege că e important pentru mine: sunt claustrofobă.  Am dreptate, nu?! Două zile de Urgențe, într-un colț, la Tranzit, și chiar am devenit claustrofobă!

În cameră avem chiar și televizor. Cu vecina mea ne uităm la Les Reines du Shopping. Nu înțelegem de ce aparatul se stinge la fiecare 10 minute. Îi spun: „Trebuie dezactivată programarea din meniu.” Ea are telecomanda, dar nu are ochelarii la ea. Eu, una, nu am chef să cobor din pat. Așa că ne uităm cu întreruperi și îl reaprindem la fiecare 10 minute.

Mi-e foame. Vine prima mea masă după aproape 3 zile. Supă incertă, paste simple, șuncă de Praga. Ce bun e!

Vecina mea de cameră vorbește la telefon cu soțul ei, îi face lista lucrurilor pe care să i le aducă. Parcă sunt cuplul din sceneta lui Palmade și Laroche, Le divorce. Mi-am dorit mereu să o văd live, ador umorul lor:  

— Da, le găsești în camera noastră, îi spune ea, noroc că nu îi dă și locația exactă, ai zice că el nici nu a locuit acolo vreodată. „Ești în fața comodei, în dreapta, în al doilea sertar, sunt șosetele mele, ia-mi două; la mijloc, al treilea sertar, chiloții mei, da, da, în partea de jos sunt cearșafurile, al doilea e cu boxeri, al treilea e al meu, ia-mi două. A, da, deodorantul meu, din nou în baie, tubul roz, scrie pe el Nivea.” Închide, apoi îl sună din nou. A uitat de șervețele, două pachete și cartea de la marginea patului. Cred că are de gând să mai stea o vreme.

Eu, în schimb, am un singur gând: să ies. Mâine, sper! Mâine voi pleca. Am un sentiment ciudat și contradictoriu. Asistentele și medicii sunt aici pentru noi, pentru binele nostru, și chiar își dau toată silința. Dar, cu toate astea, săptămâna asta la Urgențe m-am simțit mai neajutorată și mai singură ca niciodată. Încă nu am un diagnostic, dar cel mai important e că mă simt mai bine, nu-i așa?