E mult întuneric în jurul nostru și pare că va învinge în bătălia cu lumina. Însă Nicolae Crepcia (Lumină peste tot, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024) susține contrariul, considerând că lumina va pătrunde chiar și și prin bezna cea mai adâncă, poezia sa constituindu-se într-un veritabil argument în acest sens. Astfel, autorul aduce în discuție forța cuvântului, a poeziei [„lama subțire de lumină / rade întunericul / de pe obrazul poemului // (…) // se alătură rugăciunilor / care / cu pași mărunți își taie prin omăt / cărarea către Dumnezeu” – duminică de noiembrie], dublată de cea a iubirii („și totuși / în acest încremenit întuneric / iubirea / în toate formele ei / mai poate aprinde lumină” – în acest încremenit întuneric).  

Însă poezia și iubirea nu ot exista cu adevărat fără credință („sunt singur / însă acum îmi dau seama / cât sunt de singur fără tine / dar cât de dureros de singur aș fi fără Dumnezeu” – acum îmi dau seama). Dintr-odată, deznădejdea și dezamăgirea lasă loc încrederii, speranței, poezia cuprinzând totul, ca o plapumă („poezia își deschide ochii / cască făcând vocalize / cu virtuozitate de soprană // apoi se întinde ninsoare / peste toate lucrurile” – lumină peste tot), înmiresmează aerul și … sufletul, devenind mai puternică și mai pură chiar decât oxigenul („să trag cu sete din poem / și el să nu se termine niciodată / iar eu să mă umplu cu el / și lumea să se umple cu el / ca și cu duhul sfânt” – să trag cu sete dintr-o țigară). Până și stelele ajung să extragă lumină din poem pentru a o răspândi mai departe („cu lumina poeziei / își umplu cofeile / și o dau lumii” – noapte cu greieri), poezia reușind astfel să stabilească o legătură între cer și pământ.

Totuși, poezia nu se mulțumește cu atât, ci se transformă într-un adevărat adăpost în vremuri de restriște („fără parcimonie poezia oferă / adăpost și lumină” – fără parcimonie poezia). Desigur, mai întâi a fost cuvântul. Ce este atunci tăcerea? Are vreun rol pozitiv sau doar unul negativ, lipsa comunicării aducând mari prejudicii? Ei bine, în viziunea lui Nicolae Crepcia, tăcerea are un rol esențial, ea apără poemul până la  ivirea acestuia pe lume („tăcerea este armura / care apără / nenăscutul poem / până la ieșirea-n lumină” – tăcerea este armură). Totodată, curgerea timpului nu are niciun efect asupra poeziei. Din contră, poezia are o influență asupra timpului, putându-l readuce la viață („poemul se așază confortabil / într-o carte / de-i bați la ușă / el sare / și îndată se deschide / în tăcerea desferecată / timpul acela mort învie și vă povestește” – eu rămân să scriu).

Forța poeziei vine din sinele celui care o scrie, care își devoalează cu sinceritate trăirile și simțămintele, care nu se sfiește să redea realitatea necoafată; practic, poetul ajunge să se confunde cu poezia („poezia-i o caracatiță / își fixează ventuzele / în sufletul meu / și mă suge / și mă absoarbe / până nu mai sunt decât în ea / până nu mai sunt decât ea” – poezia sufletul meu călător). Nu este prima întâlnire a mea cu poezia lui Nicolae Crepcia, dar e la fel de plăcută ca și întâia oară, acesta izbutind să concentreze în spații mici o mulțime de sensuri, de semnificații.