Dintre toate angoasele și nevrozele din viața noastră, pripășite în mintea și sufletul învolburat, doar așteptarea are o încăpere specială, oficializată anume pentru ea, trecută și în repertoriul arhitectonic, în macheta multor clădiri: „Sală de așteptare”. (Waiting room).

La gări și autogări poartă chiar și trese: „Clasa I”, „Clasa a II a”, și așteptarea are bogații și săracii săi, cu haine de firmă, ori cu țoale de vagabond, cu genți Vuitton, ori cu traistă de cânepă, și nu se pot amesteca unele cu altele, ce naiba, doar nu facem talmeș-balmeș, fără pic de respect pentru nasurile fine.

La nicio altă angoasă sau nevroză nu se fac cozi, de bună voie, militărie ca la Academia de Poliție: „Treci la coadă, intră-n rând, soldat! Nu te băga în față, ce? ești fiu de ștab? Cu pile ?!”… Așa că stai la coadă, bine dresat, să-ți vină rândul, la boală, plictiseală, foame, disperare și toate daraverile din trusoul vieții.

Nu ai luat în calcul timpul de așteptare, Eccleziastul spune că „pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme să mori.  (…) Vreme este să arunci pietre și vreme să le strângi”, fiecare lucru are timpul său, dar niciun verset nu e pentru așteptare, că ar avea și ea timpul său.

Nu e trecută în niciun decalog, nicăieri în drepturile omului ori în Constituție. Timpul de așteptare nu e trecut în nisiparnița vieții, altfel, ar fi toate firele de nisip doar bule de aer, bicisnice la prima răsuflare.

 Așteptarea e o hoață, fură din timpul nostru ca să respire, și-l adjudecă ilegal. 

Uneori, te scoli cu noaptea-n cap (de la o vârstă, spitalul e gândul obișnuit al dimineții), ca să iei bilet de ordine apoi, stai ca pe ghimpi, să deschidă cabinetul, mai abitir stresat, să nu-ți sară rândul: „Ce număr aveți?! 33?! Aha, până la 66 mai e, poate am timp de o cafea?! Ba nu, mai bine nu plec că, cine știe?!”Așteptarea, ca un drog.

Mergi liniştit la cabinetul din Policlinică, să aştepţi să-ţi dea o reţetă, e în programul naţional gratuit, de exemplu, cu Fosamax, pentru osteoporoză severă.

Pe hol, în fața cabinetului, sunt mai ales femei, le cam dor picioarele și spatele și vânează orice colț de scaun liber, stau și câte două pe câte un scaun.

Se pare că ăsta e rolul scaunelor, cel de așteptare.

 Aștepți să vină sau să plece cineva, ceva (un tren, un autobuz, un avion, ori „un dor fără sațiu”), să înceapă sau să se termine ceva (un spectacol, un film, un miting, un congres sau o evadare dincolo de frontiere).

Femeile astea mai vorbesc de una şi de alta: „E greu de mine, pasul mi s-a scurtat, maică, nu mai am putere!”şi iar de una şi de ailalaltă: „Mie, mai ales iarna, mi-e frică să ies din casă, să nu mă lase deodată picioarele, mai ales când e gheață, devenită deodată sperietoare de vise, iar oasele mele  mămăligă!”

 Şi medicul tot nu te mai cheamă să-ţi scrie reţeta…

Îţi pierzi răbdarea, te enervezi. Mai uşor ar fi de suportat, în condiţiile astea, o biciuială chiar, zece minute de biciuială ar trece mai repede decât cinci minute de aşteptare prelungită așa, sine die, ca picătura care tot sapă inchizitorial, pic cu pic, ca la securitate. Mai că ți-ai prinde degetul la uşă. Chinul aşteptării când nu faci nimic…. Încă nu era moda acestor smartphones, telefoanele deștepte, obiectul factotum cu Facebook și „domnul  Google Știe Tot”.

 Intri în discuţii cu vecinele paciente, n-ai de ales, sunt mai în vârstă, bătrâne de mult pensionate, ştiu drumul reţetelor, epopeea medicamentelor, tratamentelor prelungite. Poate nimerești vreo băbuță mai șucară: „Bătrână-i Calea Şagului, nu eu!”

Trec bolnavi internați, cvasipersonalizaţi, nu mai sunt cu halatele uniformă de spitale, cele vechi din monton albastru sau vișiniu, fiecare are cumpărat halatul lui dar, în ultimul timp, şi aceste cumpărături proprii au devenit o uniformă a noului spital, zici că trebuie să fie lucru nou și trec aceiași bișnițari, cu aceeași plasă mare de rafie, din timpul escapadelor pe piața sârbilor.

Ești tot mai irascibilă, ai senzația că preiei boala parcă de la fiecare, ca de la ciumați, așa cum ar strănuta şi-ți transmit cu aplomb microbul. Așteptarea  prelungită, până peste marginile iertate, e curată cangrenă, mon cher!

Acum ți-ar trebui, în primul rând, medicamente contra stresului, şi apoi cele de osteoporoză, acum boala imediată este acest stres parșiv. Ajungi să dai din cap alandala, să vorbești singură.

După felul sălii, ești ba pacient – de la stomatologie până la terapie intensivă, ba  călător în gară, de clasa a doua ori clandestin, de clasa intîi, ba cetățean petiționar, în audiență la primar, ba turist de cursă lungă, ori un tătic așteptând un strigăt de nou-născut. Ajungi cu diplomă de licențiat în așteptare, ba la aeroport, ba spectator la început de stagiune, ori simplu tată stresat, la maternitate, cu brio, cu calm și voioșie,  ori cu scrâșnet și nervi.

Când aștepți toată viața ceva, și e în zadar, speranța cu timpul ei de așteptare se transformă în iluzie, constați că toată viața s-a trecut „neconsumată”, fără legitimație de viețaș, așteptând, ce? Ți-ai furat singur viața, mereu nehotărât să faci ceva spontan, o lumânare la un altar fantomă. Ai trecut în ilegalitate, ești un infractor, legal e doar să trăiești, plângând, râzând…

O viață în închisoarea (cu gratiile vizibile ale celor neputincioși) unei săli de așteptare.

Când îți dă reţeta de osteoporoză, doctorul constată că e greşită, ai acum altă boală, simptomele s-au schimbat, s-au agravat, trebuie trimitere la alte analize, o iei de la capăt, coadă la biletele de trimitere, când hoarde de gânduri cancerigene îți invadează mintea, ca tătarii din stepele luate iureș pe copitele cailor.

În drum spre centrul de recoltare a sângelui, te oprești, obosită, pe un scaun, în gara care ți-a apărut în cale. Noaptea, când trenurile sunt rare, e mai mult casa oamenilor fără adăpost, dorm în sala de aşteptare, fac sex prin unghere abia luminate, iar alături, copilul de doi ani stă dezvelit, în frig.

Acum, încă e animație, ca-n Parcul Poporului. Se citesc ziare, se discută despre anunţurile de la TV :„a dispărut de acasă şi nu se mai ştie nimic de el ”.

O femeie mai înfiptă: „Toţi ăia dați dispăruți dorm pe jos, în Gara de Nord! Parcă ar aștepta un tren, în care nu se urcă defel, amână mereu, pentru următorul!” Alta, mai sărăcuță cu duhul: „Da’ de ce nu-i adună?!”„Cine?” „Cei care-i ajută pe săraci!” Un băieţan mai şmecheros: „Noo, că ei mi-s copii de oameni proşti, zero barat.”

Intră un moşulică, vesel nevoie mare, cu unul mai tinerel, care-l îmbia cu o sticlă: „Hai, bădie, să ne-ncălzim!” Moşu’ strănută, unul îi zice „Noroc!” altul chicotește: „O răcit! Ori o fi chef! Că e rău să fii şi bătrân şi bolnav!” Moşu’ însă nu pare prea afectat: „No dară! Fără asta nu se poate! Numa cine o murit nu mai îmbătrâneşte!”

Nici în gările pustii, prin care nu mai trece niciun tren, nu este sală de așteptare goală, groapă de cimitir. Unele sunt gări de vise iluzorii, prin care n-a trecut nicicând vreun tren ori, prin care a trecut cândva, din greșeală, fulger, un Orient Express, iar șeful de gară anunță periodic trenul așteptat, mereu cu câte o altă întârziere, care să te țină acolo, drogată de așteptare, te așezi pe o bancă, pe un peron străveziu, așteptând să mai treacă o dată și să oprească la fâlfîirea batistei tale.

Unde, când și cine nu are „Sală de așteptare”?!

Deasupra tuturor, ca o aurelolă – așteptatea biblică – de mii de ani, așteptându-l pe Mesia, generații de Iovi suferinzi în Împărăția Pământului și așteptând intrarea în împărăția  veșnică, promisă de Dumnezeu. Chiar și la Dumnezeu trebuie să te înscrii în audiență, în Sala de Așteptare – Purgatoriul – unde ești și pacient și petiționar, după ce ai trecut „străin și călător” pe Pământul acesta – o gară ori o haltă ca atâtea altele în Univers, dar singura  Planeta ta albastră.