Seducătorul titlu al romanului apărut recent ce marchează debutul în ”proza mare” a lui Dumitru Oprișor expune cel puțin o dublă deschidere: Singurătatea ajunge la toți* poate însemna că, în lumea de azi, e suficient de multă singurătate, încât toată lumea să primească și să se înfrupte din copleșitoarea stare; după cum poate sugera că nimeni nu a reușit vreodată să ocolească acest sentiment, această stare, care, spre senectute, ne prinde din urmă, ne copleșește, ne sufocă. Scriitorul el însuși este un profesionist al solitudinii, un însingurat. Creator de universuri și lumi, de vieți, destine și realități, cu cât acestea sunt mai populte, cu atât alienarea sa e mai împovărătoare…

Dumitru Oprișor a publicat până acum cinci cărți de proză scurtă. Distanța dintre prima, Balul rătăciților (1994), și cea mai recentă, Femeia care te strigă (2017), e acoperită de ieșirea treptată a autorului de sub zodia reportajului și așezarea fermă pe teritoriile unui tip de literatură ce transpune cu vigoare estetică semnalele venite dinspre istoria reală, trăită nemijlocit și impregnată cu substanțiale experiențe individuale. Creator de atmosferă, portretist talentat, analist virtuoz al psihologiei umane, înzestrat cu un har al epicului prea puțin obișnuit și o energie inepuizabilă în a fabula continuu, cu o capacitate în a‑și aminti permanent lucruri ce trebuie neapărat spuse, dublate de voluptatea de a vorbi mereu și mereu despre împrejurările, faptele, întâmplările și oamenii care i‑au traversat viața personală, scriitorul a avut dintotdeauna rara dexteritate de a transforma în ficțiune tot ce percepe din lumea înconjurătoare. Aceasta din urmă,  niciodată altfel – pentru el – decât ofertantă, generoasă în subiecte și teme dintre cele mai diverse, mai pline de miez, mai încărcate de umanitate. De la o carte la alta, textele lui Dumitru Oprișor s-au coagulat într-un întreg: un univers narativ aparte, autentic și original. 

   Singurătatea ajunge la toți, primul său roman, asimilează toate aceste caracteristici, reușind, totuși, să să mențină departe de pericolul fragmentarismului, oarecum firesc, având în vedere experiențele anterioare ale scriitorului. Destine și ipostaze omenești diversificate la infinit, extraordinara memorie a detaliilor, a spuselor cu miez filosofico-poetic redutabile prin simplitatea lor, a evenimentelor mai mult sau mai puțin simbolice, știința de a împinge înainte trama, de a‑și invita cititorul să perceapă astfel, cât mai nuanțat, realitatea, sunt topite, aici, într-un melanj spectaculos, populat de un număr impresionant de personaje și caractere, de eroi definitorii pentru timpul și spațiul spre care romancierul își îndreaptă atenția.  

   În pseudoparabola care inaugurează romanul (altminteri, unul realist deopotrivă în viziune și conținut),un personaj misterios, fost ofițer de artilerie, rănit pe front și aflat în recuperare, descinde în Dobroteasa, adus de ”diligența albă dichisită ca de paradă” a ultimului proprietar de trăsură din Muscel care se mai punea la dispoziția celor interesați”. Bărbatul, ”înalt, îmbrăcat într-un costum maro, cu cămașă și cravată în aceeași nuanță, cu bustul strâns într-o vestă ce-i punea în evidență vigoarea”, zăbovește un timp la casa, încă inactă dar nelocuită, a străbunicilor, după care se oprește la școala din sat, unde bătrânul învățător Ștefan Bucur ținea benevol, ”ca în fiecare zi de sâmbătă, la sfârșitul orelor de curs, elevilor din cele patru clase la care preda simultan, lecția despre istoria localității”. În dialogul cu dascălul, misteriosul personaj face o mărturisire cheie: ”Pe mine mă caut, domnule învățător. Trăim vremuri de restriște, lumea este întoarsă, nu se știe pentru câtă vreme, pe dos. Războiul își caută, cine știe până când, capătul drumului”.

   Narațiunea lansează o triplă provocare, purtătoare de indicii spre o lectură apropriată. Dobroteasa, comuna natală a autorului, a mai apărut și într-o proză intitulată Tablou fără ramă, din Femeia care te strigă. Acolo, Dumitru Oprișor vorbește pentru întâia dată despre locul său de obârșie, cu o pasiune ce transformă așezarea într-o emblemă a Regatului. Una care, inducând impresia că în spatele personajelor e scriitorul însuși, îi oferă șansa de a-și redescoperi originile și, odată cu aceasta, adevărata identitate. În prozele din De pe front vin vești triste (2010), Prăvălia cu iluzii (2014) ori Povestiri de pe strada ta (2016), punctul de plecare era, de regulă, o persoană ori o întâmplare reale, „transfigurate” astfel încât, în final, să degajeze o morală, un sens etic. În schimb, în logica interioară a evoluției universului prosastic, aproape fără excepție, narațiunile din Femeia care te strigă, vorbeau despre întoarcerea tot mai evidentă a lui Dumitru Oprișor către propriul destin, real și/sau imaginar, dar și către propriul text. Inspirat de ele, scriitorul propune o experiență, redutabilă prin continuitate, de explorare a biografiei personale prin mijlocirea unor protagoniști în mare parte inventați, de la care ia, dar cărora le și transferă, multe dintre neliniștile, angoasele și obsesiile pe care le trăiește. Povestirile vorbesc despre transformarea autoficțională a eului narator, cu obsesia despre de a fi, până în pânzele albe, sincer cu cititorul. Nu doar nucleul narativ trebuie să fie autentic, ci și ambianța în care se petrec lucrurile, crede Dumitru Oprișor, Dobroteasa devenind, în aceste împrejurări, cadrul ideal de sondare, prin ficțiune, a propriei existențe și și a propriei identități. În plus, ca semn al unei irepresibile nostalgii, vizibilă aproape în fiecare pagină, după zăpezile de altădată, observația adresată ultimului proprietar de trăsură din Muscel: ”odată cu dumneavoastră se stinge,  sper să nu vă supăr, o lume”, definește una dintre țintele așa zicând ideologice ale cărții.

A doua provocare ține de contextul istoric în care Dumitru Oprișor plasează acțiunea romanului: finalul celei de-a doua conflagrații mondiale, cu prezența, pentru mai bine de două luni, în Dobroteasa, a ”prietenilor de la Răsărit”. Ea e însoțită de obișnuitul reprertoriu al ocupației rusești dintotdeauna: teroare, violuri, jafuri, tortúri, acțiuni care schilodesc, uneori definitiv, trupește și mental, viața oamenilor. Cea mai relevantă dintre acestea este o agresiune sexuală violentă comisă asupra Tudorei (despre care aflăm, spre final, că este chiar fiica nelegitimă a învățătorului Ștefan Bucur), încheiată cu asasinarea, în termeni la fel de duri, a făptuitorului – un soldat ”aliat”, fermecat de nurii femeii. Firește, represaliile sunt pe măsură: casa Tudorei e aruncată în aer, iar Florea Drașcă, zis Pleașcă, bănuit de implicare în uciderea militarului (deși nu era deloc străin de violarea anterioară a femeii de către trei ofițeri ruși și participase cu osârdie la organizarea unui bal ”în cinstea” ocupanților) este mutilat crunt. Personajul din urmă este unul redutabil, ilustrând amestecul de colaboraționism, delațiune și intenție de a rezista a locuitorilor din Dobroteasa. Momentul istoric ales se prelungește cu venirea la putere a comuniștilor, după seceta apocaliptică și alegerile trucate din 1946, precum și cu demararea procesului ”întovărășirii”, care devastează, mai abitir decât prezența rușilor, comunitatea. Prozatorul e, în această zonă a romanului, mult mai tranșant, figurile surprinse – Osâză, Petre Ivănuș, Gaciu, Juncu etc. – alunecă adesea spre caricatural. Dumitru Oprișor ocolește, însă, cu inteligență și subtilitate, tentația de a se concentra excesiv asupra evenimentelor istorice reale, de a le supralicita dramatismul, făcând ca acestea să rămână doar fundalul cvasidocumentar care asigură autenticitata demersului său.    În sfârșit, cea mai semnificativă dintre provocările pseudoparabolei ce deschide romanul este figura învățătorului Ștefan Bucur. În el regăsim imaginea eclerorului, a cărui prezență devine esențială pentru cheia de boltă a romanului: cronica, extinsă pe zece caiete, a Dobrotesei, întocmită de Ilie Rizu, de facto protagonistul cărții. Mărunt funcționar primărie, părăsit de femeia vieții sale, Ilinca, sub motivul că era sterp, el este, precum Iustina Zamfirescu, văduva de război din Fereastra, povestirea inaugurală a volumului Femeia care te strigă, omul care,copleșit de singurătate, se caută pe sine în hățișurile vieții de fiecare zi. Sfâșiat de îndoieli, ”bolnav de visare” și trăind, printre închipuiri, mai multe existențe deodată, cu deplina convingere că ”viața este o poveste”, el scrie o cronică a satului sperând să fixeze, pentru eternitate, clipa: ”Eu nu scriu jurnal, țin cronica satului, îi mărturisește lui Pleașcă. Mă mir cât de târziu ai aflat, matale, care stai cu fruntea rezemată pe fiecare zvon şi bănuială, mă dezamăgești. Crezi că este puțin lucru ca peste o jumătate de veac sau mai târziu, de ce nu?, cine poate să știe, să dea unul peste caietele mele? Să le citească apăsat de curiozitate și să afle d-aia, d-aia, cum și ce-a fost, de ce, mă rog, amănunte din viața asta de-acum? Și când o ajunge cu lectura la capăt, dacă îl va ține răbdarea, să se întoarcă neapărat la prima filă. Să se uite la numele meu și, de s-o dovedi atât de dibaci, să se întrebe: – Cine o fi fost acest Ilie Rizu? Cum o fi trăit? Ce drumuri a străbătut? Ce-o fi prețuit mai mult decât orice? O fi avut noroc, măcar în parte, de ce şi-a dorit?” Aventura scrisului este vegheată îndeaproape de ”sfaturile” învățătorului Ștefan Bucur, între care, aceea de a nu judeca pe nimeni este cea mai importantă: ”Să te ferești să judeci, Ilie, lasă pe seama știi tu cui, că pe noi, cum bine vezi, ne trage, când într-o parte, când îl alta, rătăcirea și păcatul”. Altunde, același învățător îl povățuiește cu înțelepciune: ”Să reproduci, povestind, ca și cum mereu ar fi vorba despre tine, adică, omule, cu mare grijă. Și onestitate”. Epopeea lui Ilie Rizu vizează nu doar întâmplările curente, cu oamenii din Dobroteasa și viața lor răscolită profund într-un fragment de istorie în care ”lumea s-a dat peste cap”, ci și – tot la îndemnul și cu sprijinul învățătorului Bucur – spectaculoase descinderi printre documentele descoperite în cutia dindărătul unor registre vechi găsită în arhiva primăriei. ”Cronica” lui se întoarce astfel până spre începutul secolului al XX-lea, cu momente notabile din viața comunității, precum scrisoarea adresată de o localnică ministrului justiției și o alta, către Carol I, după răscoala de la 1907 etc. Ține de evidență că, în spatele personajului este Dumitru Oprișor el însuși, cel care încearcă să deslușească altfel viața și care, în zilele în care nu scrie, e copleșit de același ”fel aparte de singurătate”. Mai mult, în sofisticata evoluție lui Ilie Rizu e transfigurat destinul universal al scriitorului, cu multiplele nuanțe ale frământărilor, revoltelor și nesfârșitelor lui nemulțumiri. Singurătatea lui funciară e solitudinea scriitorului aflat, simultan, în miezul dar și în afara realității.