Florica auzi cocoșul cântând de trei ori. Își făcu cruce cu mâna dreaptă și se ridică încetișor.

În ciuda celor șaptezeci de ani pe care îi simțea din plin dimineața în picioarele înțepenite, agenda ei era foarte încărcată.

Deși afară era încă noapte, uruiturile căruțelor și lătraturile câinilor arătau că satul începuse să se trezească.

Florica puse de-o parte lucrurile pe care le considera indispensabile pentru lăuză, le împături și le îndesă într-o geantă încăpătoare.

Era o femeie subțire, cu un corp uscat ce nu îi trăda vârsta. Florica era, de cinci decenii, moașa satului. Asistase la sute de nașteri. Când simțea sosind corpușorul inocent și fragil în care inima bătea speriată, își folosea toată experiența pentru a-l primi cât mai bine. Pentru că nașteri dificile văzuse destule. Unii copii ieșeau cu fundulețul înainte, alții, mai rău, erau încolăciți în cordonul ombilical ca o pasăre prizonieră într-o liană din care se zbate ca să-și găsească scăparea, iar ea îi elibera expertă, cu delicatețe. Uneori se chinuiau cu toții, mama, fătul și ea însăși, și câteodată, din nefericire, nu ieșeau toți învingători. Dar, cel mai adesea, nașterea se petrecea cum trebuia și copilul își manifesta cu forță nerăbdarea de a-și începe viața cu țipete ascuțite și cu pumnișorii strânși.

De fiecare dată, Florica era copleșită de fericirea de a-l lua în brațe pe noul-născut și de a-i simți piciorușele minuscule lovind-o, de parcă omulețul ar fi hotărât să domine universul și să-l supună voinței lui din primele clipe ale vieții.

Florica învățase meseria de la mama ei, care o învățase de la soacra ei. Era o știință care se transmitea din generație în generație fiicei sau norei, în cazul în care  moașa nu aveadecât băieți. Florica nu avusese copii. Se măritase la douăzeci de ani,dar bărbatul ei murise la șase luni după ce se luaseră. Era tăietor de lemne. Într-o seară, când se întorcea de la pădure, căruța plină cu lemne s-a răsturnat greoaie peste el și l-a strivit dedesubt. Florica nu s-a consolatniciodatăde această pierdere.De atunci,s-a dedicat copilașilor ce aveau să se nască în sat.

În dimineața aceasta, trebuia să ajungăîn capătul celălalt al satului, la o femeie tânără care stătea să nască dintr-un moment în altul.

Florica închise ferestrele cu zăvorul, lăsă pe pragul casei apă și grăunțe pentru păsări, punctuale la întâlnire ca în fiecare dimineață, apoi închise ușa fixând de-a curmezișul un par din lemn așa cum obișnuia atunci când pleca de-acasă, fără să știe cât timpva lipsi.

Totuși, în dimineața aceasta, ceva o întârzia. Mișcările îi erau încetinite din cauza unui gând carenu-i dădea pace. Se încrustase ca o muscă pe care o alungi,dar care revine cu insistență. Când se trezea în zori, simțea că oasele ei erau de-acuma bătrâne, picioarele nu omai urmau cu același avânt cu care sufletul ei se pregătea să înceapă ziua. Când nu va mai putea să facă drumurile prin sat, cine îi va lua locul? Știa bine că femeile mai tinere preferau de câțiva ani să nască la spital, dar orașul era departe! O umplea de amărăciune lipsa unei descendențe, o fată care să-i mângâie bătrânețile și la care să-i lase învățătura ei. O durere surdă i se îngrămădea în piept la gândul acesta. Simțea în spatele ochilor o umezeală pe care nu o cunoscuse.

În spatele unui gard, doi câini se aruncară spre ea, cu botul rânjit, arătându-și colții și lătrând-o cu dușmănie. Violența atacului, din fericire dinapoia unui gard solid, o smulse din visare.

Luminile se aprindeau în case, una după alta, semn că oamenii se pregăteau să plece la muncă. Trecu prin fața unei căsuțe din piatră cu coloane din lemn. Pe pridvorul casei lucra de zor o femeie tânără îmbrăcată cu o fustă lungă, tradițională, și cu o vestă din blană de oaie. Când o zări pe moașă, aceasta o strigă cu o voce melodioasă dar reținută, ca să nu îl trezească pe copilul ce dormea alături într-un leagăn.

— Dadă Florică, peste o săptămână sărbătorim un an al lui Andrei. Ne-ar face mare plăcere să participați la „tăierea moțului”. Pentru că matale l-ai ajutat să vină pe lume și e normal să fii alături de noi în această ocazie.

Florica îi mulțumi tinerei mame pentru invitație și promise să vină la petrecere.

Era o tradiție veche, moștenită din bătrâni. Când copilul împlinea un an, părinții organizau o mare petrecere la care invitau nașii, rudele și chiar și pe vecinii mai apropiați. Părinții îi onorau pe nași cu cadouri, oferindu-le după posibilitățile fiecăruia: un vițel, o oaie, un miel, sau doar o găină. Nașul îi dădea copilului bani. Apoi, acesta lua un foarfece și tăia prima șuviță din părul copilului, întrebându-i pe invitați:

— Ce va purta această șuviță de păr pe care am tăiat-o?

Iar invitații răspundeau:

— Această șuviță va purta noroc, sănătate și o oaie ce dă lapte.

Părinții păstrau șuvița de păr timp de șapte ani, apoi o îngropau la rădăcina unui pom fructifer pentru ca destinul copilului să fie rodnic și înfloritor.

Apoi, mama și tata îi prezentau sărbătoritului o tavă pe care erau puse mai multe lucruri: o carte, un creion, o monedă, o cruce, o bucată de pâine. Îl îndemnau pe micuț să aleagă un obiect. Obiectul ales îi prezicea viitorul.

Povești ca aceasta, Florica știa o sumedenie. Fiecare casă pe lângă care trecea avea istoria ei.

Ulița cobora acum spre un pârâu care delimita partea de sus a satului, de partea de jos. Familia spre care se îndrepta în dimineața aceasta locuia în partea de jos.

Florica trecu pe un pod și continuă să meargă cu un pas alert, inventariind în minte instrumentele de care ar putea avea nevoie astăzi. Se bucură că pusese din fericire în geantă buiota electrică și aparatul pentru monitorizarea ritmului cardiac al copilului. Erau două accesorii pe care i le dăruiseo tânără din sat căreia îi adusese pe lume primul prunc. I le oferise spunându-i cu un surâs malițios:

— Ține, dadă, e timpul să te modernizezi și tu! Nugrăsimea de iepure o să le facă pe femei să nască mai ușor…

Moașa știa foarte bine la ce se referea. Copilul ei se dovedise capricios și se codise să iasă. Florica încercase să declanșeze nașterea, aplicându-i femeii pietre fierbințipe corp și băi calde la picioare. Apoi i-a masat încet burta cu grăsime de iepure „pentru ca fătul să sară din burta mamei ca un iepuraș”. Însă toate eforturile ei au rămas fără rezultat. La sfatul moașei și ajutată de mamă, femeia a făcut câțiva pași prin cameră, de la pat până la ușă, și când a ajuns în fața intrării a bătut de trei ori din picior în pragul casei ca să-l cheme pe copil să iasă.

Chiar și soțul ei a participat în mod activ, trăgând cu pușca în aer câteva focuri, ca să o sperieși să-i declanșeze contracțiile.

Un unchi bătrân a adus în fața bătăturii o căruță propunând să o culce pe viitoarea mamă pe paie și să o plimbe prin sat, pe un drum denivelat, ca să o scuture și să-i provoace nașterea. Florica râse la această amintire. Ea îl tratase pe unchi de „moș primitiv și înapoiat”.

În final, micuțul Mateia venit pe lume la asfințitul soarelui, de parcă obosise să se mai joace de-a v-ați-ascunselea și decisese să își arate fețișoara.

Trecând prin dreptul casei lor, Florica încetini pasul și o salută cu un semn din cap pe tânăra mamă care ieșise în întâmpinarea ei la poartă. Deși crescuse un pic, copilul păstrase același caracter capricios și ades mama se simțea neajutorată în fața dispoziției lui schimbătoare.Tânăra îi dădu mâna și o invită să intre:

— Vino, te rog, dadă, să vezi ce-i cu Matei al nostru, că toată noaptea a plâns fără oprire. Ieri seară, bătrâna țigancă cu ochii verzi a trecut pe la noi ca să ceară împrumut un sac de făină. S-a uitat la Matei al nostru cu niște ochi flămânzi de mamă fără copil! L-a deochiat, cu siguranță! Descântă-l tu, că numai așa se va potoli din plâns.

Florica acceptă să intre dar spuse că nu poate să întârzie prea mult.

Micuțul Matei, care începuse deja să meargă, părea să doarmă, dar somnul îi era întrerupt de tresăriri și de suspine adânci.

Mama se văită:

— Imediat ce baba țigancă s-a uitat la el, Matei a început să plângă, s-a înmuiat și a refuzat să mai mănânce. Blestemate să fie femeile astea care n-au altceva mai bun de făcut decât să vină la om în casă la asfințitul soarelui ca să tulbure sufletele inocente!

Florica se apropie de leagăn și privi copilașul. Fețișoara lui era roșie și pielea transpirată. Dar n-avea febră, nici alte semne de boală. Moașa făcu deasupra lui gesturile pe care le cunoștea de la bunica ei. Luă din sobă o bucată de cărbune aprins și îl stinse într-un pahar cu apă. Apoi, muie degetele în apa aceea și făcu de trei ori semnul crucii pe fruntea pruncului recitând:

„Fugi deochi

Dintre ochi

Că te-ajunge-o vacă neagră

Cu coarnele să te spargă

Să te-azvârle peste mare

În pustiu, în depărtare

Acolo să pieri

Ca ziua de ieri

Ca roua de floare

Ca spuma de soare

Iar capul lui Matei

Să rămâie luminat

Și corpul lui curat

De boală scăpat

Iar ochii ce l-au deochiat

Să nu se mai uite niciodat’

La chipul lui nevinovat!”

Pe urmă, cu apa aceea, Florica stropi câteva picături pe cearșafuri, pe ușile casei, pe ferestre, pentru ca deochiul să nu mai poată intra.

Matei deschise ochii mari, se întinse ca după un somn bun și căscă foarte tare, ceea ce însemna că răul ieșise din el și că descântecul își făcuse efectul.

Florica sărută copilul care îi surâse recunoscând-o, apoiîși reluă drumul.Din acel moment, nu se mai concentră decât la casa spre care se dirija.

Dinapoia ei, auzi un sunet de copite și o căruță se opri alături. Căruțașul, Ilie, fierarul satului, cu care era de-un leat, se aplecă spre ea și o întrebă mormăind în barba lungă:

— Unde mergi, dadă Florica, așa de dimineață?

— Mă duc jos, la ai lui Boștean, că mă așteaptă. Fata lor trebuie să nască.

— Urcă lângă mine, o invită Ilie, îți scurtez un pic calea. Fulger și cu mine te ducem repede ca săgeata, râse bătrânul glumeț. Eu mă opresc un pic mai la vale, la moară, te las la fântâna celor trei vânturi. De acolo mai ai doar câțiva pași de făcut și ai ajuns.

Ilie o ajută să urce pe banchetă alături de el. Apoi dădu o lovitură de cravașă pe spatele lui Fulger care o luă la trap cu rapiditatea unui bătrân alergător ieșit la pensie. Florica râse de așa-zisa vioiciune cu care calul se prefăcea că aleargă, pentru a nu-l face de rușine pe stăpân.

Florica era la curent că fierarului îi veniseră acasă în vizită fiul și nora.

— Și Damian al tău, îl întrebă ea, am auzit că e la tine cu soția?

— Ehei, dadă Florică, ce bucuros sunt! Damian al meu e agronom cu diplomă!, apăsă el cu mândrie pe cuvântul „agronom”. A revenit acasă șidorește să creeze în sat o „întreprindere agricolă pentru valorificarea produselor regionale pe piețele citadine”.

Ilie repetăîntocmai cuvintele pe care le întrebuințase fiul când îi explicase proiectul său.

Florica îl încurajă din priviri pe bătrân să continue.

— Soția lui a venit și ea cu el. Ea e doctoriță, ginecolog,preciză el, subliniind cu înțeles ultimul cuvânt. Așteaptă un copil, trebuie să nască pe la Crăciun. Ai să trecipe la noi, să o sfătuiești? Că moașă ca tine, nu sunt două în împrejurimi! Și poate că își va găsi și ea locul în satul nostru…

Ilie o privi drept în ochi și dintr-o dată invitația lui căpătă pentru Florica un alt sens, mai subtil.

Bătrânul opri căruța pentru a-i permite să coboare la fântâna celor trei vânturi.

Moașa îi mulțumi și îi promise să treacă negreșit săptămâna viitoare. Dintr-o dată o pace adâncă o cuprinse. Soarele ieși în același moment și inundă satul cu o căldură molcomă.

Drept înainte, încă vreo câțiva metri, și Florica ajunse la capătul drumului. Prin ușa deschisă, le văzu pe femeile casei agitându-se de colo colo.

Viitorul tatăo văzu venind și îi deschise larg poarta.

În același moment, clopotele bisericii bătură pentru slujba de dimineață.

Florica se închină cu mâna dreaptă și intră în casă.