Mărturisesc, mă descurc tot mai greu în hățișurile aparițiilor literare din vremea asta. În lista autorilor publicați de pildă de una din editurile la care mi-am scos și eu de curând o carte de restituiri/amintiri/interviuri, rodul unor căutări și întâlniri întinse pe mai bine de patruzeci de ani, ei bine în lista așa-zișilor mei ”colegi” de publicare sub aceleași sigle editoriale, din vreo patruzeci de nume abia de cunoșteam unul sau două. M-am simțit brusc depășită de vremi și pe ceea ce este ”rețeaua de socializare” m-au intimidat apelativele cu care se cheamă unii și alții, toți fiind maeștri, toți uimindu-se de talentul uluitor al prietenilor și cunoscuților într-un grad de confortabilitate de necrezut.

Unde e vremea în care poetul Anghel Dumbrăveanu răspundea scrisorilor mele, povestindu-mi drumul cu trenul de la Timișoara la Iași și scriindu-mi: ”circul* des cu trenul ”, iar pentru asterixul care însoțea ”trenul*” , jos de tot, lângă semnătură, adăuga mucalit: ”circul de partid și de stat”. Doamne, asta se petrecea în anii șaptezeci… scriori compuse cu stiloul cu cerneală și plicuri mărginite dungi roșu-albastru tip par avion…

Ca să îmi fac puțin curaj în trista zi de astăzi, uite, m-am refugiat oleacă în trecutul acelor ani șaptezeci și am apelat tot la o prietenie și admirație literară…

Deci ce mi-ar fi mai la îndemână  decât arhiva poetului Gheorghe Tomozei, despre care cred că cei din generațiile mai aproape de mine, știu câte ceva.

Cum ”desfăca” poemele, poetul Tomozei? Un fel de păstăi magice…

 ”O poezie cu inocențe  viclene, cu solitare reverii, cu inefabile grații. În poezia lui Emil Botta se rostogolesc portocale pe capace de pian, sângeră lăncile de lemn ale soldaților ce n-au existat, somnul iepurilor e judecat după legile florilor, în saloane nupțiale curge clarul astrelor, curg naturi orbitoare și extrazele apelor îmbie la tandre refugii.”

Cuvinte din iulie 1971… căci ”Așa se întâmplă într-o seară sărbătorească. Masa banchetului poetic e plină cu trandafiri. Iar Poetul este cum singur a spus-o un constructor de vrăbii. Să bată așadar aripile poeziei!

Așa se întîmplă când prințul Hamlet scrie poezii.”

Pe vremea în care Gheorghe Tomozei era redactor șef la revista Argeș, aflată atunci în vârful piramidei valorice la poezie, cu un Florin Mugur aflat la cârma redactării și cu nume publicate despre care nici nu mai avem ce adăuga: Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Constanța Buzea,Virgil Mazilescu,Constanța Buzea, Cezar Ivănescu și atâția alții,  poetului-actor Emil Botta i s-a decernat un premiu ”Argeș”.  Tomozei  era fermecat de grația acestuia, de vocea lui și de poezia lui: ”Poezia lui Emil Botta nu este-nu putea fi-altceva decât ceremonie, rit. Obsesivă și derutantă prin capacitatea ei aproape nefirească  de a se fixa în tiparele unei uriașe simplități, cu fluidități și oglinzi translucide brutal traversate de violențe, amestec de clorofilă și sânge… O poezie a demnității ființei omenești, sensibilizată până la grotesc de percepții tragice, o poezie a nuanțelora spațiilor dintre sunete.”

Am găsit în dosare câteva fotografii păstrate de Gheorghe Tomozei, lipite minuțios pe coli albe, ministeriale, în care apare  chipul misterios și atât de expresiv al poetului Emil Botta.  Sunt două fotografii în care identificăm zidurile împrejmuitoare ale Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia, iar una dintre  ele este de pe o scenă presupun piteșteană, în care poetul Emil Botta își face reverența -exagerat de reverențioasă- încununat cu un buchet de flori pentru premiul de poezie ce-i fusese atribuit. ”La curtea cu turle semețe a prințului Emil Botta n-a încetat să poposească voioasa ceată a actorilor,avându-l în frunte pe sublimul măscărici Emil Botta.” (Gh. Tomozei. ”Muzeul ploii” 1973).