Frumos lirism al maturității de zarişte a ființării de „poet înnăscut, nu făcut“, lirism dezvoltȃndu-se în originala-i direcție jalonată încă de la debutul cu placheta Viaţa ca o stea căzătoare (1994) şi dusă la apogeu prin volumul apărut „în coada de cometă“ a mileniului al doilea de eră creştin-cosmică“, Demonii de ieri, de mâine şi de pretutindeni (2000), întȃlnim la parcimoniosul poet şi publicist, Viorel Dogaru.

(cel născut în Zodia Taurului, la 12 mai 1964, în reşedința raională filişană a regiunii Alutuania > Oltenia, cu copilărie şi şcoală primară / gimnazială pe „pămȃntul naşterii“, cu studii preuniversitare, între anii 1978 şi 1982, cȃnd îşi ia Bacalaureatul la Liceul Industrial din oraşul Filiaşi – azi Liceul Tehnologic „Dimitrie Filişanu“ –, cu studii universitare nefinalizate, la Facultatea de Jurnalistică de la Universitatea Tibiscus din Timişoara, cu debut încă din anul 1982, în revista bucureşteană, Limbă şi literatură romȃnă, unde i se publică două catrene de înfotonate versuri adolescentine, premiat, în 1999, de Asociaţia Presei Timişorene, pentru anchetele publicate în calitate de redactor, în ziarul timişorean, Renaşterea bănăţeană etc.),

ce îşi publică rarisim opurile, cam cȃte unul pe interval „de un cincinal“, sau chiar „de un deceniu-două“

(spre deosebire de „colegii de generație“ de sufocă Distinsul Receptor cu cȃte cinci-şase cărți pe an),

cel de-al treilea volum al său de poeme, ivindu-se după douăzeci de ani de plămădire, „în deschiderea mileniului al treilea“, chiar în vremea pandemiei de „SarS-CoV-2“ / „Covid-19“, Războiul cuvintelor : cȃnd şobolanul se crede Dumnezeu…

(Timişoara, Editura Waldpress / ISBN 976-606-614-259-5, 2020 ; copertă şi ilustrații de texte : Radu Clețiu ; pagini „format A-5“ : 88).

Distinsul Receptor (siglă, infra : D. R.) : În volumul Războiul cuvintelor : cȃnd şobolanul se crede Dumnezeu…, de Viorel Dogaru, ştiindu-se «mirosul dumnezeiesc al cărților» (p. 40), se fixează curcubeul divin-genezic între două semnificative „picături“ existențiale : Picătura-de-Viață

(unde liric-poematicul erou rȃde, plȃnge, moare, iubeşte, călătoreşte, „tot vine“ şi „tot pleacă“, se culcă, se trezeşte, tace, strigă, înjură, construieşte, demolează, e «scȃrbit, trădat, sau indignat / […] / zăpăcit, înghesuit, / cȃt Dumnezeu a clipit / o picătură-n infinit…» / p. 6)

şi Picătura-de-Dumnezeu

(unde, tot el, eroul liric, bun creştin-ortodox, ivit în uitarea „de a trăi / exista“, nu „închide“, ci „îşi deschide“ umbrela marilor dubii din constelația lui „poate“ : «…poate viața-i doar o frunză / într-o picătură de toamnă / poate mori mȃine / şi ai uitat să exişti / poate nu exişti dacă nu simți / şi o picătură de Dumnezeu / poate viața-i / doar o picătură de ploaie…» / p. 86).

Acelaşi inconfundabil erou paradoxist-dogarian, mai în valea textelor, „mergȃnd şi emergȃnd“, „hipnotizat“, „dedublat“, „desperecheat“, „izolat şi judecat“, „ipocrit“, „îmboierit“, „învrăjbit“ şi „preaîndumnezeit“, accede „bacoviana palinodie“, dar nu atotcuprinzătoarea de cavou cu „sicrie de plumb“, ori de „locuință lacustră“, ci una specială, „cu măşti supraetajate“, «într-un cimitir etern, / cerşind Rai şi îndurare, / ca o mască de sub o altă mască», avȃndu-şi declaratul deziderat : «să converg / ca o barcă spre propriul aisberg…» (p. 35).

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra : I. P.-T.) : Dacă Războiul cuvintelor : cȃnd şobolanul se crede Dumnezeu…, de Viorel Dogaru, este rodul unei lirice „tornade“, fie şi din anotimpurile „pandemiei de Covid-19“, se arată firesc să consideri un volum de poeme drept curcubeu, cu biblică semnificație de „plan secant“ planurilor etern-paralele, teluric şi celest, avȃnd la un capăt picătura-de-viață şi la celălalt capăt picătura-de-Dumnezeu.

Este chiar foarte interesant eroul poemelor lui Viorel Dogaru, pentru că-i „în căutarea sufletului veşnic“, fiind «doar ceea ce vede Dumnezeu» (p. 7), pentru că îşi propune „a trăi pȃnă la capăt, ca şi cȃnd ar fi Dumnezeu“ (cf. Psihografie… / p. 10), pentru că în cheia paradoxismului îşi elansează îndemnuri

(«Fii real, imaginarule, / nu mai fă comerț cu iluzii, / dezmetaforizează-te, / […] / n-ai fost nici biblic, nici homeric, / nici shakespearean, nici epic…» – Rugăciune / p. 16), pentru că „vrea să dezgroape cosmicele geometrii ale sufletului“ (cf. Miazănoapte / p. 18),

pentru că-i «cu miocardul înghesuit de neuroni / baronii lui Dumnezeu» (Flatulență, bani şi zgomot/ p. 42), pentru că întreabă «pe Dumnezeu ce înseamnă / să-mi înfrunzească destinul în palmă» (Viribus… / p. 50), pentru că «umblă pe stradă fiecare cu Dumnezeul lui» (Ziduri, riduri, viduri… / p. 65), pentru că „într-o noapte cu el însuşi, aflat-a că el nu este Dumnezeu“ (cf. Dezactivat… / p. 69), dar şi pentru că vrea să simtă «pe Dumnezeu coborȃnd în ochii tăi» (Neuroticism. La miezul nopții… /p. 71), nicidecum ca participant la vreun „război al vocabulelor“, deoarece este «Războiul dezgropat în noi» (p.46), fie ele, cuvintele (atent-liric-dozate), din „bătăliile“ macrocosmosului (aisberg, galaxie, quasar, pămȃnt, stea, tsunami etc. – cf. Levior / p. 21 / 76), fie ele, vocabulele, din „armatele“ microcosmosului (amibă, bozon, foton, quarc, lepton etc. – cf. Mă simt ca o amibă… / p. 28 ; Colecționarul de fotoni / p. 51) etc.

D. R. : Maestre, pare-mi-se că aveți un discipol de originală direcție paradoxistă în Viorel Dogaru – dacă nu dintotdeauna, cel puțin de pe segmentul temporal al apariției volumelor Dvs., Ultimele poeme hadronice (2002), Compostorul de nori (2004), Comete-n cea de-a 65-a vale (2012), De-a fotonii (2017) etc., căci spre această meditație mă îndrepată dicționarul estetic-paradoxist al „armatelor“ microcosmosului (amibă, bozon, foton, quarc, lepton etc. (Mă simt ca o amibă… / p. 28 ; Colecționarul de fotoni / p. 51) etc.

 I. P.-T. : Sper că nu-mi aduci în acest analitic „sens giratoriu“ drept „martori“ / „port-drapel sarmisegetusan“ citate dogariane  din opul „recent-radiografiat“ :

«…metafore, vei spune, / facile, gratuite şi nebune ; / o femeie în tramvai, / o rochie ca nişte dacogetici fluturi / roşii, galbeni şi albaştri, / printre aştri, praştii şi pilaştri, / care-i sărută epiderma / cu gesturi catifelate, pianissimo, / zalmoxianissimo – / ce simțuri, ce ritmuri, ce patimi…!» (Spematozoidal, p. 19) ; ori :  «…eram dincolo de Zero / şi m-am trezit într-un orbitor / iluminat şi nefiresc spectacol ; / dintr-un fir de praf, / m-am transformat într-o explozie / de fermioni, quarcuri, leptoni şi bosoni ; / aş fi vrut să fiu ultimul foton al universului – / parcă strigă o voce…» (Colecționarul de fotoni / p. 51) ; etc.

Este doar părelnicia-ți de zarişte lexicală, dar eu – nici prin opurile-mi de mi le-ai precizat adineaori, cum nici prin celelalte – nu am confiscat cuvintele din Grădina Sfintei Noastre Limbi Pelasge > Valahe, fie ele şi „belicoase“, nu numai din stilul funcțional ştiințifico-tehnic

(şi nu după vreo schopenhaueriană „lume ca voință şi reprezentare“, dar nici după vreo „voință“ dogariană „de altă lume“, căci o „războinicire lexicală“ îşi arată ciuma / holera numai după „bătăliile de pe fronturile cu invincibile armate“ şi numai atunci cȃnd şobolanul se crede Dumnezeu…, cum răspicat afirmă prin titlul ciclului poematic de sub lupa radiografierii noastre şi Viorel Dogaru),

pentru că vocabuleleoricărei limbi de pe fața pămȃntului sunt ca banii, după cum bine se ştie de la mitropolitul din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal-Dacia, Simion Ștefan, cel puțin din orizontul anului 1648 încoace…

În materie de lirism, de absolut lirism, contează doar unicitatea trăirii semnificantului avȃnd, în materia de estetică a paradoxismului, marea potențialitate dintȃi-rostuit-rostitoare de a naşte semnificat (şi aici, permite-mi să-ți reamintesc o propoziție de întemeietor-paradoxist, aparținȃnd lui Nichita Stănescu : «…materia decurge din Cuvȃnt»)…

D. R. : Fără a mai sublinia ecuația întru chatarsis a dogarienei lirici erotice de excepție, ori tribulațiile eroului său liric („de transformă în piatră tot ce atinge“ / p. 52), atent la „milimetrul pătrat de epidermă iubită“, între Eros şi Thanatos

(«…am trăit dragoste, doamnă, / ca o lumină de care nu mai poți orbi, / ca un întuneric pe care-l lăcrimezi / printre stele, quasari şi galaxii…» – Levior / p. 21;  «cȃnd Dumnezeu a stins lumina din ochii tăi / ce întuneric ! / am simțit cum abisurile, cerurile şi pămȃnturile / s-au scurs ca sȃngele prin carne şi a cotropit  / ca un tsunami… / […] / să mai privească în oglinda interioară şi să-l vadă pe Eul tău / cel zgribulit, ipocrit, înspăimȃntat, zdrențuit, înfometat / cȃnd Dumnezeu a stins lumina din ochii tăi…» – Poetissimo. Chiar şi o lume perfectă moare / p. 26 sq. ; etc.),

îngăduie-ni-se a mai releva, „în ultima instanță a textelor radiografiate“, şi deosebit de interesant-paradoxista ars poetica din volumul Războiul cuvintelor : cȃnd şobolanul se crede Dumnezeu…, de Viorel Dogaru :

«Poezia dăunează grav sănătății, doamnă, / chiar mai mult decȃt un pachet de țigări „Carpați“ / pe zi, la o şuetă cu prietenii. / Poezia, omule, nu e nimic fără o bere, / un whisky şi o femeie / care-ți urcă pe tȃmplă ca o noapte, / ca o umbră, ca o ceață care umblă. / Poezia este viață şi moarte, / dar, mai ales, este dragoste, / un Templu al Omului, al Cerului şi al Visului / pierdut între Mȃine şi Ieri, fără Azi, / între Negru şi Alb / […] / Poezia-i explozia pe care abia o vezi / […] /, este fluturele care calcă primăvara în picioare…» (Poetissimo, doamnă… / p. 62 sq.).

I. P.-T. : Potrivit acestei fulminant-paradoxiste ars poetica, adică în numele Poeziei ca „dragoste“, ca „Templu al Omului, al Cerului şi al Visului…“, e de aşteptat ca – în cel de-al treilea deceniu al mileniului al treilea de Creştinism Cosmic, Viorel Dogaru, să zămislească şi să publice şi cel de-al patrulea volum, într-adevăr, chiar şi revoluționara-i Carte de Aur a Poemelor Valahe…!

La Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara-Dacia, vineri, 16 Cireşar, 2023.