În aparent monotona și lipsita de spectaculozitate viață trăită până acum (ce-o fi mai departe e complet previzibil), care m-a îndrumat pe calea unei simple alternanțe interioare între extreme, fără să fi lezat pe cineva, fără să fi încercat măcar să nu fiu eu perdantul, cu empatie difuză, mereu în gardă, păstrându-mi o mică marjă de siguranță față de cei, nu puțini, care mi-au ”purtat sâmbetele”, mi-am constituit universul meu particular, unde sunt mai multe cărți, poate chiar inutil de multe pentru veacul acesta, muzică, culoare, arte, filozofie și bucuria supremă a naturii, în preajma căreia devin altcineva. De parcă acolo și atunci, dintr-odată, nefiresc, din lumea mea, care mi se relevă cu o limpezime clară pentru un introvertit, trec în cealaltă extremă, a extrovertitului, capabil să facă cele mai nesăbuite și riscante gesturi, în vreme ce mintea face niște conexiuni, poate bizare la prima vedere, aducând în prim plan evenimente, oameni uitați, meserii ce par să nu aibă nici o legătură una cu alta.

Auzul, care mi se pare că e ultimul simț pe care-l pierde omul înainte de a expia, îmi păstrează în memoria lui proprie discuția dintre nefericita mea soție, care nu era pentru prima dată lângă patul meu pentru un verdict din partea medicilor ce trebuie că erau și ei lângă mine; am receptat un scurt dialog, poate doar finalul lui, nu-mi dau seama nici acum, când directorul spitalului îi spunea:

”Întrebați-l, doamnă, ce-ar vrea să-i aduceți de acasă?”. La care, spre stupoarea lor, am deschis gura și-am îngăimat: ”Manuscrisul meu, care e peste raftul de sus al teancului de lângă calorifer… și mașina… mașina de scris…”. Nu-mi dau seama cât va fi trecut ca timp, dar am auzit doar glasul aceluiași medic:

”Doamnă, a scăpat!… Aduceți-l azi… De mâne îi fac loc în sala de gardă a studenților… A scăpat!”

După alte două zile, ajutat de asistente să ajung până la locul cu pricina și, evident, cu nesiguranța celui ce se întoarce la ale lui, după ce a murit puțin, am revăzut textul dactilografiat, mi l-am adus aminte pe pasaje, detalii și, sub privirile uimite ale doctorilor, în frune cu directorul spitalului universitar, am început nesigur să completez un capitol, care, acolo… dincolo!… mi se păruse lipsit de rotunjime. Creierul își continua treaba și în absența mea dintre ceilalți.

Ce-a ieșit? Spre surpriza medicului șef, al celui de salon, era descrierea unei languroase întâlniri dintre un bărbat olog, izolat într-o mansardă, și vecina lui de la etajul de dedesubt, care-i făcea și menajul; pasajul e tipărit într-una din cărțile mele și n-am încercat să revin vreodată asupra lui.

După ce am fost dus la patul meu, mașina de scris ascunsă într-un locaș în care-și țineau studenții caietele, manuscrisul adus lângă mine, cu paginile cele noi puse deasupra, a venit lângă mine directorul spitalului și le-a citit. Îl revăd prin ceața ce-o aveam atunci în fața ochilor chipul zâmbitor, de om mulțumit că reușise, printr-o hotărâre a lui, să gândească singurul medicament capabil să poată reîntoarce pe un tip ciudat, cum nu mai întâlnise până atunci în toată experiența lui de zeci de ani… M-a întrebat doar: ”Mâine continuăm?”. I-am răspuns: ”Da…”. Apoi cred că totul s-a stins. Am adormit.

Textul: ”Am făcut, doamnă, tot ceea ce era posibil… I-am dat cele mai puternice medicamente…”. I-am auzit de nenumărate ori la patul celor din saloanele (din nefericire doar spitalicești) prin care am trecut. Ceea ce s-a petrecut atunci, în după amiaza aceea cu mine nu-și poate explica nici azi el, pensionar acum, ca și mine, când ne întâlnim și ne ciorovăim pe vreo temă de politică culturală, unde el o ține una și bună cu ceea ce citește sau vede la emisiunile puține de cultură de la televizor. Am ajuns chiar să evităm clinciurile, cum și marea lui nedumerire rămasă într-o amintire, deși, ca orice om de specialitate, a început să fie obsedat el însuși de afazie, despre care mi-a umplut mintea cu toate fazele ei.

Atunci, cu ani în urmă, mi-a pus la dspoziție, până la externarea mea, sala de curs a studenților lui, după-amiază de după-amiază, fără ca vreunul dintre cei din saloane sau personalul spitalicesc să se plângă că nu pot dormi din cauza zgomotului tastelor mașinii de scris. Ajunsesem să scriu chiar și un roman întreg, ceva între Tolkien și Asimov, bucuros că iau în lucru ceva la limita dintre romanul SF și obsesiile din toate mitologiile: sosirea, în timp, a unor ființe din univers, accidental sau după o îndelungă cercetare pe Pământ – Îngerii negri care s-au împreunat cu pământence și au creat lumea asta așa cum o avem. Titlul era ”Genitorul” și zace undeva pierdut prin maldărul de manuscrise stivuite pe mai multe rânduri lângă același calorifer de atunci, dar peste care nu vreau să mă mai uit. Cum nici peste toate citatele memorabile adunate de prin cărți, n-am apucat să mai trec cu privirea, măcar să știu pe unde sunt. Un alt roman, neterminat, scris de data asta cu pixul, aducea o lume nu mai puțin fantastică împărțită în două tabere, una de sus alta de jos, cum sunt toate satele de pe la noi așezate pe coline sau pe cursurile vreunui râu, aflate într-un nesfârșit război.

Miza finală, îmi aduc vag aminte, era intuirea nevoii ancestrale a oamenilor de a se afla într-un permanent conflict… Un altul: ”Jeremy”, scris pe o obsedantă melodie pe care-am înregistrat-o de la ”fie iertatul meu prieten Nelu, de la radio, în București, scris într-un caiet ca format mare, de registru studențesc e și el pe undeva, dacă nu va fi căzut pradă flăcărilor în tomberonul din fața blocului…

Arse, uitate pe undeva, ori în rafturile unei biblioteci încărcate de praf, au aceeași valoare, ca și poeziile sau eseurile (simple tablete ca acestea) rătăcite prin casă. Mă întreb: va fi o boală sau o terapie?

Nu același lucru se întreabă criticul de artă, teatral sau mai ales literar.

Adică tu ești pacientul, iar el e terapeutul, însoțit de cele mai noi produse din domeniul farmacopeei industriale. Ei nu cred în homeopatie sau leacuri băbești, pentru că, scuzabil, ca orice profesionist nu crede decât în judecata lui, în terapia lui. Doar că în fața a două sârme, trei pietre și o pânză decupată dintr-un material ecosez, să zicem, un critic de artă plastică scrie un comentariu doct, cu trimiteri în evantai, de la peșerile pictate din Lascaux la suprarealismul lui Dali, cu intruziuni ferme în gândirea antică și, mă rog, ce-și mai aduce aminte, folosind pe cât posibil cât mai multe nelogisme, într-o topică a frazei îndeajuns de complicată pentru ca, în final, autorul lucrării, sărbătoritul creator să se bucure că măcar i s-a pronunțat numele. Era și o butadă, în care un student e întrebat de un critic ce e aia o sculptură – la care răspunsul a venit, senin: ”E obiectul de care te lovești când te dai doi pași înapoi ca să privești un tablou…”.

Cu pictorii e cam la fel, iar vernisajele lor, când sunt prezentate ceva mai limpede, pornesc de la Renaștere, să știe auditoriul că respectivul critic i-a citit pe Sutter, Golffin și ceva din Oprescu sau Frunzetti.

Criticul muzical compară mereu ceea ce știe de la catedră, unde predă cu stridențele ce nu mai au nici o legătură cu urechile lui, cu memoria lui adaptivă, după cum cel al folclorului exultă geniul național al fiecărui popor în naturalețea lui sinceră, iar cel de blues, rock, folk, să fie mai cu moț, amendează gravitatea unui bemol scăpat de sub controlul degetului chitaristului, ori sonorizarea proastă. Singurii care scapă nevătămați sunt cei de jazz, pentru că acolo contează cel mai mult puterea de înțelegere și receptare a sinuoaselor variațiuni ale interpreților… și, evident, renumele lor.

Criticul dramatic amendează doar amatorismul câte unui actor, dar niciodată dramaturgul, regizorul sau scenograful. Acolo e permis orice, ca în jazz, și orice stridență, asonanță se zice că e voit pusă. Iar publicul trebuie să ia de bun tot ce scrie/spune specialistul.

Raportul dintre scriitor și criticul literar e cumva asemănător cu cel dintre medic și pacient. Dacă un critic/medic deschide ușa unui salon, în vizita de dimineață, și nu vrea să intre, cu toată cohorta de colegi și asistente după el, zice: puneți-le cearșafurile peste ei și numele la picior, iar peste o oră, jos… la morgă. Alții au noroc, dacă respectivul critic/medic îi mai știe, le-a mai frunzărit ceva din scrieri, caz în care îi trimite acasă cu verdictul ”ameliorat”…