În una dintre cărțile lui, de vreo 450 de pagini, Paul Brunton încerca să-și apropie conaționalii, care tocmai pierduseră India ca și colonie, precum și întreaga gândire europeano-americană de spiritualitate orientală, de modul în care practicantul yoga, cu toate variantele existente în Extremul Orient, reușește să se detașeze de limitele raționalului, prin câteva demonstrații prolixe, ce nu aduc mai aproape în nici un fel cele două tipuri de civilizații. Cine reușește să ducă până la capăt cartea, dar are ceva noțiuni de fiziologie umană și de filozofie, o va cataloga în rândul celor ce fac apologia unui solipsism sui-generis, unde creierul, cu carapacea lui de os, devine un obiect din realitate, iar gândirea, deci produsul acestui organ, e văzută ca un fel de emanație exterioară ființei, de proveniență universală. Comunicări difuze trăiesc mai toți oamenii, fără ca de pe urma lor să intre în vreun calendar religios și să devină, astfel, pentru alții, ei înșiși obiecte de cult.

Poate că noi, în nebunia raporturilor cauză-efect, nu suntem capabili să trecem dincolo de barierele unui raționalism rigid, pe care ei au reușit cu suplețea felului de a gândi (poate nu e cuvântul potrivit, de vreme ce însăși gândirea e privită ca fiind un obiect straniu, greu de așezat în vreo eprubetă europeană) să și-l apropie, să-l primească în sinele lor, ce ni se relevă mult mai complex decât al omului de aici sau de peste Ocean, să-l plieze propriilor reguli de viață, de supraviețuire în condițiile unui teritoriu aflat mereu în fața unor mari cataclisme naturale, în mare parte arid. Uneori, din cele citite fie din beletristica japoneză, altminteri de prim rang, fie din cărțile de spiritualitate filozofică perfect întrepătrunse pentru a înclude în preceptele lor și morala, și etica, și estetica specifică, pe care noi le-am privit și încă le socotim extrem de dure (de multe ori, receptarea culturii respective, cea extrem-orientală, rezumându-se la filmele cu JackyChan sau Bruce Lee), fără a trece, a putea face efortul de a ne depăși condiția de eroi mitologici greci sau romani, de ”super”-ceva căruia i se par ridicole temenelele de la simplele întâlniri dintre doi străini cu un localnic.

Ba mai mult decât atât, se fac ciudate paralele între rigoarea regulilor lor de viață, venite, la japonezi, din vremea shogunatului, care seamănă, să zicem, cu războiul celor două roze, de pe arhipelagul de la celălalt capăt al Eurasiei, din care facem și noi parte, în mică măsură, doar pentru că și într-un capăt de supercontinent, și în celălalt s-a vărsat mereu enorm de mult sânge, datorat unor arme diferite. Așa cum nici Europa, deși turcii s-au oprit la porțile Vienei, n-a renunțat la formele săbiilor lor pentru a prelua iataganul. O apropiere a celor două tipuri de spiritualitate se va realiza, dacă nu s-a și făcut parțial, nu prin preluarea tehnicilor yoga, în care euro-americanul vede un fel de exerciții de control, de autocontrol, dirijate rațional și devenite metode de relaxare psihică, ci ca o pânză freatică, cum se întâmplă deja, fără să știm, de când India a devenit vârful tehnologiilor IT, cu o mână de lucru foarte ieftină, dar cu reguli de viață mult peste ceea ce poate imagina un european mândru de sorgintea lui germanică sau franceză, ori saxonă, ce vede doar mizeria masei de cerșetori (acolo, citeam, la 50 de ani, bărbatul renunță la familia sa și se dedică spiritului, trăind poate la limita subzistenței până când cenușa îi va fi aruncată în Gange); o masă de un miliard și trei sute de milioane de oameni, care, alături de alt miliard și aproape jumătate de chinezi, separați de subcontinentul indian prin munții Himalaya și deșertul Gobi – și el straniu pentru noi, prin credințele numeroaselor triburi (să le zicem așa) de tătari, care-n istoria nu prea îndepărtată au cutreierat Europa, Asia Mică, India, Pakistanul de astăzi ș.a. – fac la un loc jumătate din populația globului, dacă-i punem la socoteală și pe japonezi, singaporezi, melanezieni, micronezieni, thailandezi, filipinezi… cei din urmă, e drept, trecuți în mare parte la islam.

Dar noi în mândria noastră deja desuetă, ne continuăm jocul de-a ”marele imperiu rațional… cu CERN-uri și con-cernuri menite să demonstreze celorlalți, adică miliardelor respective de oameni de la celălalt capăt al lumii că niște formule ne-au indicat prezența, undeva în submateria invizibilă și pentru cele mai peformante aparate de mărit, a unei particule dincolo de care totul se rezumă la vibrația, poate chiar muzicală (că doar Pitagora a fost prin ținuturile Indiei), zisă a lui Dumnezeu, Higs, ca să i se spună cumva.

Și asta pentru că noi nu putem pricepe, concepe chiar că nu totul trebuie să aibă un nume și să se supună, în infinita sa micime, invizibilă și nedetectabilă pentru minunata noastră logică ce exclude din capul locului orice intruziune a unei spiritualități de altă natură. Poate și pentru că, după veacul al XVII-lea, totul s-a bazat aici doar pe logica noastră, când un mic continent deținea colonii cu suprafețe imense, deci patrona totul, impunându-se cu sabia, și religia, și ideile, și logica materialist- financiară întregii lumi pământele, într-un fel de globalizare primară, ce-a avut ca efect, în secolul al XX-lea, două conflagrații mondiale care au risipit totul.

Adică fiecare dintre, azi poți să le zici, ”țărișoare imperiale”, în lupta lor pentru mai mult, și-au risipit puterea, viețiile oamenilor. Poate că și victoriile de altădată și-au consumat deja luminoasa euforie a supremației asupra lumii, uniformizarea unui concept de viață pe care alții, formal, l-au acceptat, doar cât să-și poată reface forțele. Au copiat, tot formal, chiar și un mod de viață, un stil de a face artă, să pară în rând cu ceea ce numim îndeobște ”civilizație”, fără ca euro-americanul să priceapă ceva dincolo de logica lui, de tipul lui raționalist de a supune orice fapt, eveniment, altei judecăți decât cea a legilor mecanicii, datorate lui Newton – și atât. Genialitatea lui Einstein, relativizările succesive datorate lui Riemann sau Bolyai sunt și ele valabile, detectabile, verificabile în cosmos. Dar noi trăim încă, și o vom face până la capătul civilizațiilor, pe Pământ, cu toate parcelele cumpărate de milioane de naivi pe Marte. Și mai apoi în el, ca simple osuare menite să aștepte o probabilă înviere.

Cartea lui Brunton nu reușește decât să îndepărteze supraraționala noastră configurație ADN-ică de spiritualitatea orientală, încercată de el ani la rând, înțeleasă, dar explicată în termenii noștri, ca un fel de traducere literală a unor înscrisuri de hieroglife de pe pereții templelor de la Abu-Simbel, care-ți povestesc biruințele faraonilor, marile lor fapte dintr-o viață pământeană, dar nimic despre trecerea lor întru supraviețuirea veșnică promisă de zeii de atunci. Orientul rămâne încă o necunoscută, chiar și pentru unii mai inițiați, cu toate aparaturile suprasofisticate ale vremilor noastre, pe care ei, acolo, le-au realizat deja, fără a face tapaj enorm din asta, ci lăsându-ne cu figurile înțepenite de modul în care reușesc să-și controleze spiritul, să-l apropie firesc de logica umană universală, să scoată cărți pentru lectorul european, poate necitite la ei, sau filme care să se așeze în rând cu vedetele hollywoodiene, pentru uzul nostru și gusturile noastre, în care ființa umană e o entitate cu drepturi nelimitate și obligații numărabile.

Dacă ar trăi acum, Brunton și-ar retrage poate o parte din afirmații, deși ar rămâne la convingerile lui, dobândite alături de niște spirite aparte, dar ar prefera să privească doar cu un alt fel de detașare, nu superioară, pentru că un om trecut prin filtrele spiritualității orientale nu poate avea acest sentiment, ci tăcut, ca un adevărat om aflat în contact cu marele univers, către Mallorca, Broadway, Paris, ori spre pustiul straniu al Arizonei, spre plajele din Dubay sau cele mai ieftine, grecești, spre o mulțime dezgolită de orice sfânt, de orice moralitate, minunându-se de o estetică ieșită din limitele vreunei continuități spirituale măcar de sorginte europeană, de lipsa acută a unei axiologii, atât de dragă cândva raționalismului de pe continent și nu numai. Concluzionând, poate, am putea spune că efortul său a fost, ca și al multor altora, doar particular, și că va mai trece mult până când omul va reuși să treacă dincolo de speculații…