Odată cu prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae, în ziua de 6 decembrie, se deschide seria marilor sărbători din ultima lună a anului calendaristic. Alături de Gheorghe şi Ioan, numele lui Nicolae este unul dintre cele mai răspândite din onomastica românească tradiţională. La baza acestuia stă numele compus grecesc Nicolaos, format din contopirea lui nike „victorie” (din vb. nikao „ a învinge”) şi laos „popor”, care înseamnă „victoria poporului”, iar în sens figurat „biruinţa simplităţii, a blândeţii”. Acest prenume a fost atestat încă înainte de creştinism, la istoricul atenian Tucidide (460 – 396 î. Chr.). Din limba greacă a trecut în limba latină, la romani fiind varianta de Nicolaus, formă care stă la baza numelor creştine moderne din onomastica europeană. La popularitatea acestui nume şi la larga lui răspândire a contribuit şi Sf. Ierarh Nicolae, unul dintre cei mai însemnaţi apărători ai credinţei creştine.
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în anul 270, în localitatea Patara din provincia Lichia, aflată în partea de răsărit a Asiei Mici, fiind nepot de episcop. A trăit în vremea împăraţilor romani Marcus Aurelius Valerius Maximianus (Maximian, 285 – 305) şi Caius Aurelius Valerius Diocletianus (Diocleţian, 248 – 286), atunci când prigonirea creştinilor era în toi. Părinţii săi sunt Teofan şi Mona, creştini înstăriţi, care au fost convertiţi la creştinism de ucenicii Sfinţilor Apostoli. În familie, Nicolae se bucură de o creştere aleasă, în deplină curăţie trupească şi sufletească, în duhul evlaviei creştine. Frecventează şcolile vremii şi îşi însuşeşte o cultură aleasă şi o bogată experienţă de viaţă, fiind atras şi îndrăgostit de învăţătura Sfintei Scripturi. Unchiul său, Nicolae, fratele mamei, episcop în cetatea Mira (oraş înfloritor la mijlocul secolului al IV-lea, situat în sud-vestul Asiei Mici), văzând atracţia tânărului pentru lucrurile dumnezeieşti, îl ia pe lângă el, pentru ca acesta să adâncească învăţăturile sfinte.
La vârsta de 18 ani îşi pierde părinţii, seceraţi de ciumă şi de holeră, epidemii care în epocă au făcut mii de victime. Nenorocirea aceasta îi răscoleşte sufletul bântuit de marile întrebări despre zădărniciile lumii, despre veşnicia cerului şi desăvârşirea omului, având revelaţia că adevărata religie este creştinismul şi că milostenia, cinstea, bunătatea, evlavia, neprihănirea constituie calea apropierii de Dumnezeu. Astfel, credinţa şi înţelepciunea dovedite în viaţa de zi cu zi îl ridică pe treptele sfinte ale preoţiei. Sub mâna cuviosului Nicolae, episcopul cetăţii Mira, este hirotonit preot la vârsta de 23 de ani. Atunci când este hirotonit, unchiul său prooroceşte: „Fericită va fi turma care va avea pe acest păstor, căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va duce pe dânşii”. Sfânta Scriptură devine, în viziunea tânărului slujitor al bisericii, o cale de îndreptare şi un izvor de înţelepciune pentru credincioşi, întrucât acesta vede în preoţie un mijloc de înfrângere a puterilor Diavolului şi de micşorare a răului în lume. Dar este victima unei întâmplări neplăcute, deoarece câţiva tineri dezmăţaţi îl jefuiesc şi îl bat, iar el rămâne, în urma incidentului, cu semne toată viaţa. Dar autoritatea sa creşte şi se fac pelerinaje la biserica în care slujeşte.
Doreşte să se închine la Mormântul Domnului şi în acest sens îi cere binecuvântarea unchiului său, vinde averile moştenite de la părinţi şi merge la Ierusalim, unde rămâne mai mult timp. Unchiul său, episcopul Nicolae, moare, iar în scaunul păstoresc din Mira este numit un ucenic de-al său, Ioan, dar şi acesta, după câteva luni de păstorie, se săvârşeşte întru Domnul. Cetatea, rămânând fără păstor duhovnicesc, după lungi discuţii şi amânări, soseşte Nicolae din cetatea sfântă Ierusalim, care, la insistenţele Sf. Metodie al Constantinopolului şi la rugăminţile credincioşilor, primeşte preluarea scaunului episcopal, devenit vacant. În această calitate, caută să-i înlăture pe aceia care nu înţeleg preoţia ca pe o jertfă pentru binele aproapelui, oferind ca exemplu propriile fapte.
În timpul prigoanei împotriva creştinilor a împăraţilor Maximian şi Diocleţian îşi mărturiseşte cu mult curaj credinţa în Christos. Este arestat, bătut, supus la chinuri şi aruncat în temniţă. Cetatea se revoltă, dar mulţimea este reprimată de romani. Un credincios pătrunde în temniţă, pentru a-l elibera pe Nicolae, dar acesta refuză. După moartea asupritorilor, creştinismul devine religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare, în anul 313. Se restabileşte unitatea Bisericii şi mitropolitul Nicolae revine în mijlocul credincioşilor. Face multe minuni, aşa încât vestea i se duce până la împăraţii Constantin şi Elena. Tot prin osârdia şi străduinţa sa, se înalţă din nou bisericile dărâmate de păgâni.
Întâiul Sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, condamnă erezia lui Arie, preotul din Alexandria, care susţinea că a doua persoană din Sfânta Treime, adică Dumnezeu Fiul, n-ar fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Printre cei 318 părinţi care au votat condamnarea s-a numărat şi mitropolitul Nicolae, despre care se spune că l-a şi pălmuit pe Arie. Reîntorcându-se acasă, îşi reia apostolatul şi continuă să facă mai multe minuni şi binefaceri, consemnate de biografii săi, dintre care amintim:
· izbăveşte de la foamete, de mai multe ori, cetatea Mirei;
· salvează de la înec un creştin şi o corabie;
· scapă de la moarte trei tineri ostaşi din cetate, condamnaţi pe nedrept de guvernatorul provinciei;
· aplanează revolta şi instigaţia bogătaşilor împotriva celor nevoiaşi;
· este cunoscut, în acest sens, şi cazul unui tată văduv sărac, cu trei fete frumoase, care, aflat în pragul disperării, pentru că nu avea din ce trăi, hotărăşte să-şi arunce fetele în braţele desfrâului, dar Sfântul Nicolae îi ajută, aruncând noaptea, în camera fetelor, la trei intervale de timp, trei pungi pline cu aur, astfel încât tatăl reuşeşte să-şi mărite fetele şi să le salveze de la păcatul desfrâului;
· cumpără covorul unui sărac şi-l dăruieşte soţiei acestuia sub chip de moşneag etc.
În toate aceste acţiuni de caritate şi dreptate este ajutat de ucenici devotaţi – Pavel din Rodos şi Teodor Ascalonitul, care îi urmează credinţa şi faptele. Arhiepiscopul Nicolae ajunge astfel spaima nelegiuiţilor şi etalon de cinste pentru doritorii de viaţă curată şi căsătorie sfântă.
Dar multele suferinţe îndurate, posturile îndelungate şi nesfârşitele rugăciuni i-au slăbit puterile trupeşti arhiepiscopului Nicolae, care hotărăşte să se retragă la mănăstirea Sionului, ctitorie a unchiului său, unde, după o suferinţă scurtă, trece la Domnul în ziua de 6 decembrie 340 (după unii biografi, în 342 sau 348). Virtuţile sale rămân: credinţa curată şi puternică în Dumnezeu, o viaţă trăită în desăvârşită curăţie trupească şi marea milostenie de care a dat dovadă, calităţi pentru care a fost învrednicit de Isus Christos cu harul de a face minuni şi cu acela al vindecării suferinţelor omeneşti. Trupul său a fost depus în lăcaşul slujirii din Mira, iar, cu binecuvântarea Bisericii şi îngăduinţa Sfinţilor Părinţi, moaştele i-au fost împărţite şi altora, pe care n-a reuşit să-i ajute în viaţă. În timpul năvălirii perşilor, moaştele au fost duse la Constantinopol, de unde, în 1087, câteva au fost luate de cruciaţi şi duse în Italia, la Veneţia şi apoi la Bari. Aici au fost aşezate în biserica „Sf. Ştefan”, la 9 mai 1087. În anul 1967, după vizita patriarhului Atenagora al Constantinopolului la Roma, moaştele au fost readuse în vechea cetate Halki.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) a cumpărat mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, cu care a făcut o mulţime de daruri şi binecuvântări, şi a depus-o în biserica „Sf. Gheorghe” din Bucureşti, unde se află şi astăzi, alături de mormintele lui Constantin Brâncoveanu şi ale fiilor săi, martirizaţi la Constantinopol prin tăierea capului şi deveniţi sfinţi martiri ai bisericii noastre.
Mitropolitul Antim Ivireanul (1660 – 1716) spunea despre Sfântul Nicolae că a fost dascăl şi învăţător ales, întreind aceste calităţi prin harul de a face minuni în folosul turmei încredinţate (după cum arată în Didahii). Prin faptele sale generoase: vindecă mulţi bolnavi, îi scapă de la moarte pe cei condamnaţi, ocroteşte călătorii pe mare, cât şi prin acţiunile sale caritabile (hrăneşte şi îmbracă oameni orfani, săraci şi văduve), a pătruns definitiv în tradiţia spiritual-creştină a tuturor popoarelor. Bunătatea Sfântului îi uneşte în cuget pe toţi copiii lumii, iar milostenia sa, manifestată în timpul vieţii, destramă graniţele sociale şi naţionale. În acest sens, este considerat patronul şi ocrotitorul mai multor categorii sociale şi vârste umane.
În toată lumea, Sfântul Nicolae este cunoscut ca ocrotitor al copiilor şi tinerilor, cărora le aduce, în ziua lui de prăznuire (6 decembrie), daruri bogate şi mult aşteptate. Este considerat, totodată, patronul familiei neîntinate, al celor care călătoresc pe mare, pe uscat şi în văzduh, protectorul fecioarelor şi al călugărilor, ocrotitorul săracilor, al celor nedreptăţiţi şi al tuturor creştinilor, în necazurile şi nevoile lor.
Evlavia şi dragostea credincioşilor faţă de acest sfânt se exprimă în numeroasele biserici, manifestări şi icoane care i-au fost închinate. De asemenea, în cinstea lui s-au ridicat azile şi orfelinate, s-au constituit societăţi caritabile şi s-au creat adăposturi pentru nevoiaşii de toate categoriile şi vârstele. În conştiinţa creştinilor de pretutindeni, Sfântul Nicolae a rămas un model de credinţă, de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Este, de aceea, unul dintre sfinţii cei mai mari şi mai iubiţi de credincioşi, aşa cum atât de inspirat spune Eugen Dorcescu în versurile:
„1. Eu, Doamne, n-am o inimă-ngâmfată,
Privirea mea nu-i crudă şi trufaşă,
M-am aşezat, în sacra Ta guaşă,
Departe de-a orgoliilor ceată.
Tot ce-mi întrece firea nu mă-mbată,
Nu vreau să fiu nici principe, nici paşă.
2. Sufletul meu e pur. El Ţi se-arată
Ca pruncul înţărcat ce doarme-n faşă…
Ca de copil sunt gândurile mele,
Ca un copil doresc, vorbesc şi tac.
3. Încrede-te în Domnul, Israele!
Încrede-te de-acum şi până-n veac”.
(Psalmi, 131)
Luna decembrie, considerată luna cadourilor, în tradiţia creştină (ortodoxă) este patronată de Sfântul Nicolae, cel care începe împărţirea darurilor. Folclorul românesc i-a închinat Sfântului colinde, imne, datini, acesta fiind considerat mesagerul lui Moş Ajun şi Înaintemergătorul lui Moş Crăciun. În Martirologiul catolic, pomenirea Sfântului Nicolae se face la 9 mai, adică în ziua în care i-au fost transferate moaştele din Mira Lichiei la Bari.