Acum că emoțiile Capitalei culturale încep să se stingă, intrând în felul lor, în istoria orașului, vine ceasul analizei lucide, obiective, eliberate și de partipris-uri și de obsesia programului cultural. În acest sens, vom spune, încă de la început: Timișoara nu a fost capitala culturală europeană pe care o așteptau majoritatea celor ce se țin ”bănățeni în țoalele lor”, pentru simplul motiv că nu este (încă) un oraș cultural! Există insule de creativitate, există personalități dornice și capabile să pună caruselul în mișcare dar nu avem o atmosferă urbană care să rodească în cultură, nu există emulația care să facă posibil actul artistic firesc, continuu, consistent. Sigur, ne putem consola cu gândul că nu toate orașele europene care au deținut prestigiosul titlu au fost capabile să ofere o agendă pe măsura ambițiilor dar, cel puțin în cazul Timișoarei, acesta a fost doar efectul. Cauza e mult mai profundă, mai veche, oarecum cicatrizată și greu spre imposibil de vindecat. Ne-am plimbat ochii prin oraș, pe chipurile oamenilor și pe fațadele clădirilor încercând să identificăm ce anume nu e congruent cu intrarea în cultură.

Spiritul critic

Înainte de toate,să spunem, cultura trebuie să fie o realitate continuă, consistentă și critică. Trebuie se distingă de kitsch, de ieșirile intempestive ale celor care vor să se audă vorbind ori să se vadă pe o scenă. Cultura are nevoie debungust, de echilibru și dialog asumat și, nu în ultimul rând, de adecvare: cu o temă, cu un anotimp și o paradigmă estetică și, mai ales, cu sine însăși. O creație care nu stă în echilibru cu identitatea autorului este un fals în viața publică. Și în cea privată a celui ce pretinde atenție, dar acolo reparațiile îi intră în cont. Pentru spațiul public, însă, evaluarea obiectivă este un test dificil și obligatoriu. Îl trec doar cei ce au parcurs o solidă formare intelectuală și personal-cognitivă, cei ce înțeleg ce este de preluat si de continuat din tradiție, ce constituie esența identității unui areal sau unui timp, incluzând toate stilurile și expresiile. Sufletul unui labirint se dezvăluie prin parcurgerea etapelor inițiatice de formare și culminează cu înțelegerea profilului său profund. Acolo este măsura și cu ocaua aceea se poate face lumină. Ori, tocmai aici e punctul nevralgic al Timișorii contemporane. Avem un Banat montan cu un profil extrem de bine conturat, recognoscibil cu ușurință și deci, bun de luat la purtător. Avem o identitate a lugojenilor, dincolo de emfaza locală, identitate care trăiește fără a mai fi necesare pledoarii. Avem, fără îndoială, un Caransebeș deținător al unui profil care se prezintă singur. Timișoara ar fi putut și ar fi trebuit să profite de contextul acestei Capitale culturale spre a-și (re)formula dialectul său identitar alături de formulele regionale consacrate și chiar împreună cu ele. Evenimente importante ar fi trebuit să fie găzduite și acolo, în dialog cu ceea ce propunea Capitala Timișoara, tocmai spre a prezenta Europei un discurs complex, reprezentativ al regiunii. Este Timișoara măcar o capitală culturală regională? Nu, desigur că nu a reușit așa ceva, cu toate proiectele și promisiunile unor actori culturali. Se impune să adăugăm aici faptul că Filarmonica și, respectiv, Universitatea au făcut eforturi notabile și nu putem să nu remarcăm agenda extrem de încărcată și ofertantă pe care au propus-o. Dar nu aceste instituții creează un oraș cultural! Am avut ocazia de a călători sau chiar a studia în orașe care, fără a fi creuzete culturale, găzduiesc filiale ale unor universități chiar celebre (Bologna) sau sunt școli propriu-zise cu impact regional (Lublin, Olsztyn, Trnovo) și vom spune astfel: o Universitate atrage studenți din mai multe regiuni, chiar țări dar dacă ei nu găsesc acolo aerul încărcat de muzică și idei, evenimentele și provocările cu adevărat culturale, nici studiile academice nu cântăresc prea greu! Să nu tot așezăm carul înaintea orașului! Oamenii locului, tradițiile, respectul și valorile sunt pilonii unui areal cultural, cei care vin au doar rostul de a prelua si promova, de a îmbogăți și a consolida un ethos creator, dacă și în măsura în care acesta există. Altfel, vorbim despre turism cu pretenții universitare sau artistice. La nivel de o săptămână – două poate fi revigorant. Ca și context al unor ani de studiu, însă, este o barieră, o limită, o piedică. La nivel cultural, deja, vorbim despre periferie, despre spații în egală măsură peri-urbane cum sunt peri-culturale (dacă o fi existând un asemenea hibrid lexical?) Iar acest lucru se reflectă în profilul facultăților, în fondul de carte din biblioteci, în calitatea actului educațional și în cea a atmosferei de cercetare din campus. Câtă vreme universitarii nu sunt mai deloc implicați în viața cetății și atunci, rareori în sens critic cât mai mult în cel al coteriilor și al castelor autosuficiente, ermetic închise suntem foarte departe de rolul lor de fermenți ai culturii. De regulă, un oraș mic (din punct de vedere cultural) acceptă niveluri variabile ale calității dialogului, publicațiilor, expozițiilor sau chiar ale personalităților din simplul motiv că el, orașul, trebuie să crească. Se sprijină pe umerii cui poate pentru a ieși la liman. La polul opus, un oraș cu substanță culturală este exigent, nu face posibilă ieșirea pe scenă a oricui (decât, cel mult, în cartierele mărginașe), nu îngăduie coborârea ștachetei sub un minim încă onorant. Într-o asemenea urbe, universitatea, intelectualii, evenimentele sunt etichete, sinteze, simboluri nu doar instituții cu o adresă oarecare pe hartă și pe internet! Și aceasta pentru că aceste lăcașuri găzduiesc crema orașului, o suită de discursuri personale, fondatoare, comportamentale ajunse acolo în urma unei selecții locale riguroase, menite să scoată la lumină ceea ce e reprezentativ și adecvat.

Orașul și cultura

Așadar, orașul susține și secretă o universitate, niciodată invers. În Timisoara, universitățile și centrele de cercetare au fost creația celor veniți din afara orașului: bănățeni cu studii riguroase și cu ambiția de a lăsa ceva în urmă, oameni cu studii în străinătate, Regele Mihai I. Oraș de frontieră, militarizat și menținut în siajul luptelor regionale, apoi industrializat forțat, Timisoara nu a crescut cultural decât în marginea acestor fenomene, precum Cenușăreasa în bucătăria de lângă sufragerie. Un anume spirit de masă, de predare voluntară, de obediență stăruie în viața unei dureroase majorități care, uneori urmează o voce sau un grup aparte, alteori este inertă și tăcută. Să nu mergem până în zilele Revoluției din 1989 pentru că acolo au fost în piață multe alte elemente determinante și, oricum, nu era vorba despre actul cutural! Am privit chipurile tinerilor în ultimele luni, încercând să surprind din vorbele lor aruncate, uneori, strident, în urechile trecătorilor, care ar fi valorile în care cred, valorile care i-ar scoate în stradă odată ce ar fi încălcate, portretul pe care ei l-ar face acestui oraș, odată ce ar fi întrebați. Am și ascultat câteva răspunsuri naive și am înțeles un lucru descurajant. Așa cum un copil căruia acasă, nu i se vorbește o anumită limbă, fie ea și maternă, va crește fără să o cunoască decât cel mult fragmentar, superficial, tot astfel generații întregi au crescut aici, fără să li se fi spus în ce oraș locuiesc, dincolo de coordonatele matematice ale hărții. Nu doar că avem generații tinere fără identitate culturală, avem serii mai vârstnice care nu au vrut, nu au știut, nu au reușit nici ele să țină minte de unde au venit la nivel cultural și, apoi, să dea mai departe această avuție. Un oraș care nu crește pe o tradiție și pe un dialect cultural local, nu există decât ca destinație a trenurilor (autocarelor, avioanelor) nicidecum pe o hartă spirituală! Până la urmă chiar cunoscuta toleranță a timișorenilor nu e una rafinată, sofisticată de spirala culturii asimilate, ci este una a copilăriei culturale – dacă e să ne raportăm în termeni de vârste prin care trecem de la necunoaștere la o tradiție consolidată. Aici este și slăbiciunea Timișorii în raport cu regiunea Banatului: o neîmplinire cultural-identitară, o întârziere de formare a expresiei proprii, o absență a profilului propriu cu care să se prezinte în fața unor centre mai bine definite din zonă, chiar dacă, economico-financiar nu au dimensiunile Timisoarei. Aici avem, față în față elementele spirituale și cele materialiste. Timisoara este, materialist vorbind, capitala Banatului. Dar de aici până la a fi capitală culturală mai e nevoie de multă istorie de geneză și consolidare spirituală!

Și atunci, ”mica Vienă”?

Până la urmă, asemenea apelative exprimă îndeosebi speranțe, metafore, proiecte! ”Micul Paris”(Bucureștiul) sau ”Mica Vienă de pe Vistula” (Cracovia) sunt doar niște comparații mascate, prescurtate, idealizate. ”Mica Vienă” – Timișoara a încorporat un spirit mic-burghez care începea să se afirme hrănit din lumea culturală vieneză de final de secol XIX și care, a zămislit cam tot ce avem valoros azi în materie de moștenire arhitecturală dar și de nostalgie. Minoritară, desigur, ușor prăfuită! Dar era (este) o lume care se străduia să evolueze, să crească și să aibă voie să participe la ”balul vienez” (lato sensu). Acela era contextul, cadrul care valida sau expulza, cântarul pe care toată lumea spera să-l treacă bine. A face cultură fără cântar (i.e. fără spirit critic), a face cultură în afara unui cadru valoric, dincolo de o tradiție întemeietoare echivalează cu a sta la începuturile tuturor lucrurilor și a crede că, într-un colț de Europă se mai poate începe de la zero în paralel cu celelalte discursuri având niveluri multiple de semnificații.

Critica este un semn de noblețe! Nu ciomagul și disprețul, nu umilirea și aneantizarea celuilalt spre a te ”păsări-lăți-lungi” peste viața și munca altuia! Critica profesionistă, cu voce obiectivă, cu criterii și bibliografie! Cultura înflorește numai în casele acestor nobili culturali, în mijlocul lor și cu participarea lor nemijlocită. Timisoara nu a fost, mai deloc, un așezare nobiliară! Dacă, din puținul agonisit în secolul XIX scădem potențialul irosit prin emigrarea forțată și exilul în care au plecat majoritatea celor ce ar fi putut consolida evoluția nobiliară locală, avem în față cel mult un cor fără soliști și, mai cu seamă, fără dirijor. Care nu poate cânta armonios! Mica Vienă ar fi trebuit să renască acum și aici cu farmecul și contradicțiile ei interne, cu ambițiile, orgoliile creatoare și cu cele contestatare, critice! Mica Vienă ar fi trebuit să așeze în traistele celor ce au vizitat-o anul trecut, se așeze cu mândrie (făloșenie, se cheamă), cu prea-plin, cu generozitate, o poveste despre ea însăși, despre Marile Personalități care s-au format aici și care i-au dat identitatea, o listă cu nume fără-de-care-nu-putem vorbi despre Timișoara și nici nu trebuie să permitem așa ceva. Cu ce lecție au plecat, cei ce au fost pe aici? Mica Vienă reprezenta ambiția de a reflecta un spirit cultural imperial, în Timișoara! Un spirit creativ, catolic-restaurator (căci musai să fi fost baroc!), rafinat, ordonat și creator. Timișoara de azi, nu doar că, spiritual e mai curând, o mică Veneție, dar este o urbe care nici nu se scufundă cu demnitate, nici nu are ambiția de a renaște (precum vreo pasăre Phoenix!). Poate fi o capitală a celor fără identitate culturală, fără un Wetlanschaaung călăuzitor, o capitală cu sclipici și pusee dar una lipsită de un discurs capabil să reconstituie în mod articulat, un mesaj.  Am avut un program care a strălucit printr-o inflație de oferte adresate unui public neutru, oferte ce puteau apărea la Timișoara, la Baia Mare sau la Târgoviște. Nu a oferit niciun capitol vizibil, memorabil, locului și oamenilor săi, acelui specific regional care a dat întotdeauna argumente pentru a spune sus și tare că ”Banatu-i fruncea!”  și nici măcar nu a lămurit de ce Timișoara a fost desemnată Capitală înaintea oricărui alt oraș din România. Șirul Capitalelor culturale a fost creat spre a ne redescoperi, ca europeni, regiunile și orașele, tradițiile și dialectele. Și, apoi, spre a povesti tuturor despre acestea, spre a crea nu un festival de tip Cântarea Europei/ României/ Franței și spre a celebra formele culturii locale, specifice, neștiute, oamenii minunați care au dat strălucire regiunii și urbei. Greu de spus despre care dintre ei  au aflat ceva, cei ce au venit spre Timișoara, simplu de spus când vor afla: probabil, niciodată. În schimb Viena (mare sau mică), barocul și spațiile multiculturale există pentru a duce mai departe, farmecul, povestea și excelența. Noi, bănățănii (!) așa ceva am așteptat!